Predici

Două planuri

Lecturile din această duminică prezintă două nivele de marcare a unei existenţe luminate de credinţă. Primul stă sub semnul înţelepciunii. “Dă-ne, o Dumnezeule, înţelepciunea inimii” (Psalmul responsorial). Al doilea este determinat de paradoxul evanghelic. Alegeri radicale, preferinţă absolută acordată lui Dumnezeu, exigenţelor sale, angajării pentru Împărăţie, disponibilitate în urmarea lui Cristos pe calea crucii (“Cine nu poartă crucea sa şi nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”), refuzul total al posedării bunurilor materiale (cine nu renunţă la toate averile sale, nu poate fi ucenicul meu”).

Să precizăm imediat: nu ne este oferită o alegere, prin care cineva se mulţumeşte cu o măsură umană, în timp ce un altul este liber, dacă vrea, să o facă pe sfântul sau eroul. Nu. Cele două dimensiuni nu sunt alternative, ci complementare. O personalitate creştină implică sudura (nu fără dureri), armonizarea (nu scutit desigur de scrâşniri de dinţi şi de rezistenţe) celor două planuri. Primul, decapitat de cel de-al doilea, determină o construcţie mutilată (ca turnul despre care vorbeşte Cristos, rămas neterminat). Al doilea, fără fundamentul primului, face o construcţie provizorie, care se clatină, improbabilă, ridicolă, periculoasă pentru sine şi pentru alţii.

Ştiaţi că regele este un om?

Să începem, deci, cu prima lectură, unde se prezintă un fragment din celebra rugăciune a lui Solomon pentru a obţine darul inestimabil al înţelepciunii. Este nevoie însă de o premisă. Marele rege, la începutul capitolului, ţine să precizeze că şi el este un om ca ceilalţi. Revendică, nu atât măreţia tronului său, ci rădăcinile care se afundă în pământ. Sunt cuvinte care vor fi săpate pe fotoliile de toate dimensiunile şi aşezate la… orice cotă.

Iată-le: “Şi eu sunt un muritor ca toţi, / Urmaş al primei fiinţe plăsmuite din lut. / Am fost format din carne în sânul unei mame… / Şi eu abia născut am respirat aerul obişnuit / Şi am căzut pe un pământ egal pentru toţi, / Înălţând un plâns egal pentru toţi, primul meu strigăt. / Şi am fost crescut în faşă şi înconjurat cu atenţie: / Nici un rege nu a început altfel existenţa. / Intrăm în viaţă şi ieşim din ea în acelaşi fel” (Înţ. 7, 1-6).

Desigur. Dar este riscul de a uita şi de a tăia rădăcinile pământeşti, proiectându-ne la înălţimi şi distanţe pe care nici astronomii nu le-au văzut vreodată. Este riscul de a lua atitudini arbitrare de superioritate trufaşă, dacă nu ne sprijinim picioarele pe terenul concret al înţelepciunii (“pentru aceasta m-am rugat şi mi-a fost dăruită prudenţa; am implorat şi a venit la mine spiritul înţelepciunii” 7,7).

Buldozerul sau scânteia?

Solomon, în rugăciunea sa, pune problema chinuitoare a posibilităţii de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu: “Care om poate să cunoască voinţa lui Dumnezeu?” Cine îşi poate imagina ce vrea Domnul? Regele îşi înalţă îndată mâinile şi subliniază disproporţia: “Judecăţile muritorilor sunt timide / şi reflexiile noastre nesigure… / Cu greutate ne reprezentăm lucrurile pământeşti, / Descoperim cu oboseală ceea ce ne este la îndemână; / Dar cine poate să urmărească lucrurile din cer?”

În fond, şi aici revine, insistent, invitaţia la modestie. Dumnezeu face să explodeze toate formulele, nu se adaptează schemelor noastre, nu suportă strâmtoarea definiţiilor, oricât ar fi de complete şi calibrate. “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” (Is 55,8). Nu este nimeni care să se poată lăuda cu un fel de monopol, de exclusivitate, în privinţa voinţei lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să “gestioneze” ca un bun personal, adevărul, şi să-l administreze cu un stil de siguranţă îngâmfată. Nimeni nu poate să ia locul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, istoria este plină de fapte nenorocite săvârşite înrolând persoane cu strigătul “Dumnezeu vrea!” În loc de definitivul “Dumnezeu vrea”, m-aş simţi mai asigurat de o confruntare senină, un dialog deschis, o întâlnire sinceră, o informaţie reciprocă. “Spiritul de credinţă” nu poate fi chemat în cauză pentru a evita explicaţiile convingătoare, nu spun în termeni riguroşi raţionali, ci cel puţin evanghelice. Aş vrea să fiu liniştit că voinţa lui Dumnezeu nu constituie subterfugiul uşor pentru a impune propria voinţă, propriile interese, pentru a masca manevre puţin limpezi, pentru a recicla comportamente şi stiluri de comandă dintr-o provenienţă dubioasă.

Nu este corect a se considera ca voinţă a lui Dumnezeu ordine care trădează mentalităţi şi finalităţi foarte umane. Cel înţelept, care vrea să posede înţelepciunea inimii, trebuie să aibă multă familiaritate cu rugăciunea, adoraţia, contemplaţia. Şi trebuie să adopte un stil de modestie, umilinţă, discreţie, respect faţă de cei care sunt ajutaţi, înainte de a face, să “descopere împreună” acea voinţă. “Astfel au fost îndreptate cărările / celui care este pe pământ; / Oamenii au fost învăţaţi / în cele plăcute ţie; / ei au fost salvaţi prin înţelepciune.” Dar pentru a îndrepta, după placul lui Dumnezeu, un anumit tip de cărări, nu se poate adopta un “stil buldozer”. Este necesară înţelepciunea inimii. Şi înţelepciunea comportă răbdare, delicateţe, iubire. Stilul buldozer slujeşte la a sta la datorie. În schimb, armonia “voită” de Dumnezeu cere ca să se aprindă o scânteie în interior. Numai celui înţelept Dumnezeu descoperă secretul de a aprinde în inimă acea scânteie.

Un pic (şi chiar mai mult) de bun simţ…

Paul, în biletul său către Filemon (a doua lectură), adaugă alte trăsături la figura “înţeleptului” schiţat de Solomon. Desigur, el se găseşte într-o poziţie privilegiată: “…Eu, Paul, bătrân şi acum şi prizonier pentru Cristos Isus”. Când părul este presărat cu alb şi când se văd lucrurile, persoanele şi situaţiile prin zăbrelele unei carcere, perspectivele se schimbă radical. Cel puţin în cazul lui Paul, cătuşele slujesc la îndulcirea anumitor asperităţi, la îmblânzirea anumitor durităţi, la dobândirea unei priviri mai senine, la adoptarea unui ton mai blând. Paul nu apare în veşminte de erou, ci un om îmbrăcat cu slăbiciune, care nu ezită să manifeste propriile sentimente, nu se ruşinează că are o inimă (şi nu o ascunde sub armura rolului), cultivă prietenia.

Din puţinele rânduri din scrisoarea către Filemon, iată că apar trăsăturile care completează imaginea celui înţelept: gingăşia, simplitatea, omenia, tactul, respectul, cunoaşterea persoanelor şi a situaţiilor, sinceritatea, raporturi umane “personale”. Şi, mai ales, bun simţ. Paul nu-şi închipuie că rezolvă arzătoarea problemă a sclaviei. Se mulţumeşte, în această împrejurare specifică, să rezolve cât mai bine un caz particular. Nu elaborează un document solemn unde să înfrunte toate aspectele şi laturile problemei complexe şi spinoase. Scrie un bilet pentru a pune în ordine, ţinând cont de exigenţele celor două părţi în cauză şi mai ales de noutatea evanghelică, pe sclavul Onesim care a fugit…

Poate să demonstreze că este implicat total în acel caz singular. Şi se compromite, fără rezerve, cu delicateţe dar şi cu tărie, pentru a da o rezolvare pozitivă situaţiei, fie pe plan uman cât şi religios. Principiile, decât să fie afişate, sau impuse pe un ton peremptoriu, decurg cu un stil umil, convingător în naturaleţea sa extremă. Paul, în loc să pună în valoare autoritatea şi argumentările, pune în valoare persoana sa, autoritatea unui “înţelept” maturizată prin atâtea încercări aspre. Face să iasă în evidenţă raţiunile decisive ale inimii. Astfel, şi un minuscul fapt “privat” poate să devină emblematic, şi să ne dea o lecţie exemplară, a cărei valoare trece peste graniţele cazului concret.

…Şi bunul simţ este bun la ceva. Desigur, bunul simţ nu este totul. Şi nici inima nu este suficientă. Dar nu este înţelepciune dăruită de sus, care să poată permite să evităm drumul “terestru” al bunului simţ, şi să poată pretinde să împlinească operele sale, în maniera plăcută lui Dumnezeu, folosind numai creierul, şi evitând confruntarea, mai degrabă angajantă, cu inima.

Se pare că cele două parabole sunt de acum inutile…

În privinţa celor două parabole din evanghelie, trebuie observat un anumit stil difuz care caracterizează un ciucure care se lărgeşte mereu în lumea bisericească; se pare că lecţia lor a fost larg primită. Poate mai mult decât trebuie. Sunt oameni foarte abili la a face conturile, la a calcula exact cheltuielile şi la a cântări mijloacele pentru “a duce la sfârşit” anumite construcţii. Şi sponsorii trebuie să dobândească Paradisul… Sunt comandanţi chiar prea determinaţi să declare războaie în toate direcţiile şi fără prejudecăţi în a recruta trupe de aruncat în învălmăşeală.

Totuşi nu sunt atât de sigur că aceea este corecta interpretare a acelor două parabole mici. Problema adevărată nu este aceea a finanţării, ci a scopurilor, şi mai ales a verificării dacă mijloacele folosite sunt cele indicate de evanghelie fără posibilitatea echivocurilor. “Înţelepciunea inimii” nu are nimic de a face cu abilitatea, viclenia, şi chiar lipsa de prejudecăţi cu amprentă lumească. Aşa cum cauza credinţei nu are nimic de a face cu ambiţia umană. Şi perspectiva Împărăţiei trebuie să fie riguros deosebită de afaceri.

Câteodată construcţiile “duse la sfârşit” pot fi cele care nu au fost nici începute. Câteodată lucrurile duse la bun sfârşit pot fi cele care nu au fost nici întreprinse. Desigur, Dumnezeu se bucură când are oameni dispuşi să lupte. Dar armele trebuie să fie cele “juste”. Şi războaiele să nu fie greşite. Se poate chiar, din punctul de vedere a lui Dumnezeu, să fim învingători în înfrângere. Numai că învingerea într-o bătălie să aibă ceva din vederea Lui… “Dă-ne, Dumnezeule, înţelepciunea inimii”. Şi fă ca orgoliul, mania măreţiei, să nu ne întunece vederea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin