Predici

Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu sau cine poate înţelege voinţa Domnului? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt nesigure… Cu greu ne dăm seama de cele ce sunt pe pământ… Cine ar putea atunci să descopere cele care se află în ceruri? Şi cine ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înţelepciune şi nu l-ai fi trimis de sus pe Duhul tău cel sfânt? (Înţ 9,13-18)

Astfel de reflecţii provin, cu siguranţă, de la un om cu o mare experienţă de viaţă. Autorul acestor gânduri a trăit pe la jumătatea secolului I i.C. la Alexandria (în Egipt), într-o perioadă lipsită, se pare, de tensiuni. Şi tocmai această tihnă i-a îngăduit să facă o lectură a diferitelor situaţii de viaţă şi să identifice sursa reuşitelor şi a nereuşitelor sale. Pentru el omul este o fiinţă muritoare, efemeră (Înţ 9,5). Chiar şi sufletul său comportă limite de vreme ce se lasă prins de reflecţii meschine. Gândurile îi sunt adesea şovăielnice, iar cugetările nesigure… O astfel de situaţie îi trezeşte autorului mari semne de întrebare cu privire la capacitatea omului de a ajunge la o cunoaştere adecvată a realităţii care îl înconjoară şi, cu atât mai mult, a destinului său. Doar ajutat de Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, omul poate dobândi acea înţelepciune care să-i permită o corectă apreciere a binelui sau a răului.

O mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus. El s-a întors către ei şi le-a spus: “Dacă vine cineva la mine şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu. Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu… Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu dacă nu renunţă la toate bunurile sale”. (Lc 14,25-33)

Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Isus instruindu-i pe ucenicii săi, pe cei care se arată dispuşi să-l urmeze având convingerea că El are cuvintele vieţii veşnice. Or, în faţa unei astfel de învăţături care impune iubirea lui Cristos mai presus decât iubirea tatălui, a mamei, a soţiei, a copiilor şi chiar a vieţii proprii, o urmarea a Lui care ar echivala cu purtarea crucii şi chiar renunţarea la toate bunurile, ucenicii (din toate timpurile) nu pot să nu zăbovească îndelung şi să nu se întrebe ce spune şi ce anume le cere Isus.

Cine cere lumina Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu şi apoi îşi ia timp ca să reflecteze va descoperi în cuvintele lui Isus o adevărată revelaţie. Înţelepciunea transmisă de Mântuitorul nostru se află în capacitatea de detaşare pe care ucenicul trebuie să o dobândească vizavi chiar de cei mai dragi ai săi, de evenimentele (fericite sau nefericite) ale vieţii sau de bunurile sale (dobândite adesea cu trudă). Această detaşare nu înseamnă neapărat desconsiderarea lor, ci o orientare care îi acordă întâietate lui Cristos şi lui Dumnezeu în viaţa lui. În funcţie de această orientare toate celelalte relaţii cu persoanele dragi, cu evenimentele sau cu bunurile se ordonează firesc.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin