Start > Ritul latin > Cine trece de acea poartă?

Cine trece de acea poartă?

23 August 2007
842 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

Sub semnul contradicției

Liturgia prezintă perspective care par în contrast între ele. Pe de o parte o chemare universală, și de altă parte o stranie excludere a celor mai apropiați. Ne asigură Isus: “Vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi, și vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu”. Și al Treilea Isaia prezintă aceste cuvinte ale Domnului: “Eu voi aduna toate popoarele și toate limbile: ele vor veni și vor vedea gloria mea”. Și chiar din mijlocul acestor națiuni îndepărtate Dumnezeu va alege “preoți și leviți” (astăzi această ultimă perspectivă nu mai trezește uimire, dată fiind evidența sa).

Dar este o poartă închisă care lasă afară, fără milă, pe cei care stau acolo, gata să intre, și protestează din cauza interdicției neașteptate de a intra: “…Am mâncat și am băut în prezența ta și tu ai învățat în piețele noastre…” Această situație paradoxală este exprimată în sentința: “Sunt unii dintre cei din urmă care vor fi primii și unii dintre primii care vor fi ultimii”. În afară de cei de departe primiți cu brațele deschise și cei apropiați respinși pentru că sunt “necunoscuți”, avem pe de o parte un orizont nesfârșit, și de altă parte o “poartă strâmtă”, prin care nu este ușor de trecut. În sfârșit, chiar și scrisoarea către Evrei semnalează un alt fapt contradictoriu: Dumnezeu care iubește este și Dumnezeul care nu ezită să folosească biciul în privința acelora pe care îi “recunoaște ca fii”. Dar să vedem lucrurile mai îndeaproape.

O boală periculoasă contractată în țară străină

Al Treilea Isaia semnalează în comunitatea, care s-a reconstituit după încercarea traumatică a exilului din Babilon, simptomele alarmante ale unei boli periculoase: integralismul. Fenomenele care derivă din el sunt mai mult decât evidente: închideri, schimbări în atitudini defensive și respingeri ale lumii externe văzute ca împărăție a răului, mentalitate exclusivistă în privința privilegiilor, siguranță îngâmfată, aroganță, practici (chiar și în domeniul sacrului) de tip “clientelistic”.

Împotriva acestei viziuni meschine a mântuirii, un fel de rasism religios care tinde să-l sechestreze pe Dumnezeu în propriile scheme rigide discriminatorii, prima lectură și evanghelia propun din nou în mod provocator o viziune universalistă. Dumnezeu trezește o vastă mișcare, un flux neîncetat, de-a dreptul o mobilizare a popoarelor care răstoarnă orice previziune meschină, aruncă în aer orice calcul bazat pe privilegii. Dumnezeu nu suportă anumite bariere reductive. Și deschide orizonturi surprinzătoare. Împărăția binelui și a răului, teritoriul luminii și al întunericului, nu se pot delimita cu criterii exterioare, nu este vorba de arii geografice sau juridice bine definite, pentru că granițele lor trec prin inimi și conștiințe.

Nici unui credincios nu i-a fost încredințată gestiunea privată sau monopolistă a mântuirii. Bogățiile familiei nu sunt adunate într-un spațiu închis, dar sunt răspândite, “semănate” peste tot. A se deschide spre o viziune universalistă aduce capacitatea de a vedea larg, a suspecta binele prezent dincolo de acoperișul casei, a intra în dialog cu toții, a promova comuniunea dincolo de orice bloc de prejudecăți, a cultiva respectul față de cel diferit, a primi adevărul, binele, frumosul, din orice parte ar veni, a depăși criza respingerii față de cel străin, a stabili o senină și sinceră fraternitate.

“Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1Io 3, 20). Dumnezeu nu suportă clasificările noastre, discriminările noastre, delimitările noastre îndărătnice, catalogările conduse de criterii meschine, legaliste, formaliste (dintre cei care nu sunt “ai noștri” – dar sunt pentru totdeauna “ai săi! – Dumnezeu va alege “preoți și leviți” și încă alții…). A recupera o dimensiune universalistă înseamnă, în practică, a se măsura cu mărinimia lui Dumnezeu, evitând de a impune respirația noastră scurtă și privirea noastră nu prea obișnuită să vadă departe…

Suspiciune chinuitoare

Isus, pentru a demola siguranța și prezumția tipice celor care se simt “privilegiați”, insinuează o suspiciune chinuitoare: Există îndepărtați care sunt mult mai apropiați de cât apar. Și sunt apropiați care în realitate sunt iremediabil îndepărtați. Sunt necunoscuți care au acces la Împărăție. Și sunt din cei care au dreptul, care sunt excluși. Învățătorului îi este pusă o chestiune teologică mult dezbătută: “Sunt mulți cei care se mântuiesc?” (în mod normal cel ce pune întrebări de acest fel se crede ca aparținând de numărul celor aleși. Se arată curios să știe dacă compania sa va fi numeroasă, lăsând să se înțeleagă că i-ar plăcea o prezență selecționată, un fel de număr închis, altfel ce gust ar avea să păstrezi dreptatea, să faci sacrificii?… Evreii excludeau categoric pe păgâni din sfera mântuirii. Chiar se certau, în școlile rabinice, pentru a hotărî dacă toți ai lor vor fi mântuiți sau nu).

Isus încă odată nu se lasă ademenit în acest tip de problematică fictivă. Și, după ce a făcut să intre în scenă un “scandalos” alai de neașteptați, aș vrea să spun intruși (“vor veni de la răsărit și de la apus…”), pune dezbaterea pe un alt plan. Și așează în mijloc o neliniștitoare, dar destul de concretă, “poartă strâmtă”. Spune că nu este o problemă de a cunoaște numărul. Căci cantitatea nu trebuie să ne intereseze. Și nici nu este cazul de a ne imagina ce este dincolo de acea poartă. A face fișa celor aleși și descrierea Paradisului sunt probleme false. Unicul lucru care este important de știut este acesta: ce vrea Dumnezeu de la mine, aici, astăzi. În concluzie, ne place sau mai puțin, trebuie să ne facem conturile cu acea poartă strâmtă.

1 – Este poarta deloc-ușoară

Este periculos să ne facem iluzii: Dumnezeu este exigent. Pretinde mult. Creștinismul nu este o excursie mai mult sau mai puțin plăcută într-un peisaj pe fond religios. Ceea ce ni se propune este o cale dificilă, incomodă. A fi creștin este un “lucru serios”. Costul, termenii de luptă, sacrificiu, dăruire, implicare, sunt mai degrabă relevante. Dumnezeu nu este dispus să facă rabat în privința ușurătății, nu promovează “acțiuni” la reducere sau “solduri” pentru a spori clientela.

Și cu privire la deloc-ușoară. Ar fi oportun să avem prezent avertismentul autorului scrisorii către Evrei în privința “corecțiunii” și a “încercărilor” la care Domnul supune pe credincioșii “pe care îi iubește”. Pentru a rămâne pe calea aspră a statorniciei și a fidelității, și pentru a nu apuca pe cea a comodității, care exercită asupra noastră o evidentă atracție, trebuie să acceptăm lecțiile, de multe ori aspre, pe care Domnul ni le împarte prin mijloacele cele mai diverse. Pedagogia lui Dumnezeu nu este făcută numai din blândețe. Trebuie să acceptăm ca biciul să lovească pielea noastră delicată, nu pentru ca să devină mai dură, ci… și mai delicată.

Pacea adevărată, din interior, ajunge la maturitate când i-am permis Domnului să ne deranjeze, adică de a ne lua pacea. În anumite împrejurări o lovitură mai dură, mai mult decât mângâierea, poate să ne ajute să “ne dea puteri mâinilor care cad și genunchilor loviți”. O chemare bruscă, mai mult decât cuvintele acoperite cu miere, au puterea de a ne face să împlinim “un pas drept cu picioarele noastre”. Pentru a nu ne obișnui să șchiopătăm este necesar ca Cineva, fără multe complimente, să ne ia comodele cârje.

2 – Este poarta “surprizelor”

Aș îndrăzni să spun a dușului rece. Trec prin ea fără probleme unii care vin de cine știe unde și sunt sosiți acolo cine știe cum (cine ar fi bănuit că anumite valori autentice evanghelice ca dreptatea, generozitatea, modestia, sinceritatea, onestitatea, atenția față de aproapele, ar fi găsit atâția “purtători sănătoși” necunoscuți, ne cuprinși în cataloagele oficiale?). Și anumiți indivizi care au (și își dau) aere de a fi ai casei, găsesc poarta închisă și se simt blocați de cuvintele de gheață: “Nu vă cunosc. Nu știu de unde sunteți”. Apar ca “necunoscuți”, “nevăzuți niciodată”, “de proveniență necunoscută”, tocmai frecventatorii obișnuiți ai casei, cei ce se lăudau cu o mare familiaritate cu Stăpânul (“am mâncat și băut în prezența ta și tu ai învățat în piețele noastre”), cei care dădeau de înțeles că-l cunosc perfect și vorbeau despre el cu o uluitoare dezinvoltură.

Atitudinea lor ar putea fi lichidată ca “trafic de influență”. Este posibil ca aceștia uneori și-au arogat un rol de a pregăti liste cu cei admiși, sau cel de paznici la poartă, și au desfășurat funcția – abuzivă – de controlori inflexibili, suspicioși, ai documentelor celorlalți, în mod deschis înclinați spre excludere decât spre primire. Acum tocmai aceștia descoperă că nu sunt în posesia biletului valabil de intrare. Judecătorii severi, implacabili, sunt respinși. Și – oroare! – sunt admiși cei care nu aparțineau la categoria celor “ai noștri”.

3 – Este poarta probelor

Pentru a trece trebuie arătate probe solide. Ceea ce contează nu este apartenența declarată la “clubul celor mântuiți”, numele înscris într-un registru, formule gargarizate, prietenii lăudate, gura plină de cuvinte creștine, predici făcute sau ascultate, practici religioase la care au participat (“am mâncat și am băut” cine știe de câte ori Euharistia), ci angajamentul concret, efortul asiduu, coerența vieții, mărturia făcută cu fapte, obiceiul de a consulta conștiința. Nu este suficient de a proclama și apăra valorile evanghelice. Trebuie “dovedit” că le-am imprimat în conduita noastră.

Trebuie să mă conving. Acea poartă este strâmtă. Mai ales pentru mine. Mântuirea nu este ușoară. Pentru mine. Intrarea nu este sigură. Pentru mine. Am impresia că “poarta strâmtă” este echivalentă cu “urechea acului” prin care este extrem de improbabil să poată trece bogata-cămilă. Numai că aici poarta este strâmtă pentru toți, nu numai pentru bogați. Și dacă este vreo cocoașă prea mare care face extrem de grea trecerea, aceasta este reprezentată de prezumția așa-zișilor “drepți”, puri, perfecți, sau a celora care se laudă cu raporturi “de banchet” cu Domnul, revendică cunoștințe pe tărâm religios la toate nivelurile și care, în ciuda acestora, se simt înghețați de acea etichetă de “făcători de nelegiuiri”. Putem spune că poarta strâmtă interzice accesul omului care minte (sau mai bine, a acelui individ a cărui viață este minciună)?

P.E. Balducci propune o reflexie în cheie istorică care merită să o prezentăm: “…Creștinii au apucat pe poarta largă. Fidelitatea față de cuvântul Domnului care pare că a animat comunitatea primitivă, implica renunțarea la putere, la bogăție, la cultura dominantă, implica o stare de marginalizare în privința societății. Dar foarte curând comunitățile creștine au ales poarta largă. Erau mulți, ca să deschidă porțile. Erau împărații, clasele bogate și la sfârșit până și ambientele culturale. Și astfel creștinii au intrat pe calea largă, o cale pe care noi o numim, în reconstrucțiile noastre istorice, civilizația creștină. O cale largă unde stau toți, în așa măsură că nimeni nu poate să-și spună creștin…”

Ritul latin