Start > Ritul latin > Dacă azi s-ar încuia poarta, tu unde ai fi?

Dacă azi s-ar încuia poarta, tu unde ai fi?

24 August 2007
1,617 afișări

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

În urmă cu doi ani am avut posibilitatea să vizitez o biserică din Germania care, la intrare, avea o placă de marmură pe care erau scrise cu litere roșii câteva gânduri. Vă mărturisesc că, citindu-le, am simțit un gol în stomac și am rămas îngândurat multă vreme. Le-am notat imediat. Pe placa respectivă erau scrise următoarele cuvinte:

“Cristos Domnul ne spune astfel:

Voi mă numiți Învățător, dar nu mă întrebați nimic.

Mă numiți Lumină, dar nu mă vedeți.

Mă numiți Cale, dar nu mă urmați.

Mă numiți Înțelept, dar nu mă urmați.

Mă numiți Frumos, dar nu mă placeți.

Mă numiți Milostiv, dar nu-mi cereți iertare.

Mă numiți Stăpân, dar nu mă slujiți.

Mă numiți Dreptate, dar nu vă temeți de mine.

Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău”.

Sunt preot de 3 ani și creștin de vreo 20 și ceva. Și vă mărturisesc cu sinceritate că în ceea ce privește credința creștină am o mare durere. Consider că generația noastră, generația actuală de tineri creștini, a trădat mesajul lui Cristos și prezintă, dar mai ales trăiește, un creștinism diluat, subțire, ieftin, căldicel. “Lăsați, oameni buni, că merge și așa. Dumnezeu e bun. El înțelege tot. El înghite orice. Îți suportă orice-ai face. Ce crezi tu că el vrea să fie singur în cer?” Un creștinism de duminică. “Lasă, nu contează cum arată viața ta, important e să vii la biserică. Hai să umplem bisericile astea! Asta contează. E pașaportul nostru pentru cer. Ce dacă mai greșesc și eu? Nu se pune. Ce dacă mă mai bucur și eu în taină cu (de) prietena mea? Dumnezeu e bun, mă înțelege că sunt tânăr. Ce dacă îl mai înjur și eu din când în când? El mă suportă căci știe că așa-s eu, mă mai scap. Ce dacă mai beau și eu un păhărel? Doar nu omor pe nimeni. Am și eu un viciu, ce! Ce dacă mă împărtășesc doar o dată pe an? Dumnezeu e bun, o înghite și pe asta. Veniți la biserică oameni buni! Să fie pline!” Un creștinism diluat. Subțirel. Ieftin.

Ascultăm duminicile acestea niște evanghelii care ne prezintă un cu totul alt creștinism și un cu totul alt Cristos decât ni-l imaginăm adesea. Nu vedem un Cristos care face compromisuri, care tace, care înghite orice, ci vedem un Cristos ferm, clar, radical. “Am venit să aduc foc pe pământ și cât aș vrea ca el să fie deja aprins” – ne spunea duminica trecută. “Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine nelegiuiților” – ne spune astăzi. Pentru că Dumnezeu e, într-adevăr, bun, dar el nu e naiv. Dumnezeu este iubire, dar el nu e prostuț. Iar dacă noi credem în Isus Cristos, atunci trebuie să credem în acest Cristos, bun, dar radical, căci altul nu există. Nu l-am auzit niciodată spunând: “Veniți după mine. Nu contează cum. Important e să fim cât mai mulți. Buni, răi, nu contează cum, fiți cu mine. Să fie toți dacă se poate!” Nu. Cristos a spus: “Cine vrea să vină după mine, să facă asta, asta și asta. Ceilalți nu sunt vrednici”.

În fața evangheliei de astăzi vă rog să vă răspundeți fiecare, în conștiință, cu sinceritate, la următoarea întrebare. Dacă, prin reducere la absurd, în următoarele clipe ar avea loc în această biserică un atentat și am muri cu toții în câteva secunde, câți dintre noi îndeplinesc condițiile pentru a obține mântuirea? Dacă în următoarea clipă stăpânul casei s-ar ridica și ar încuia poarta, eu unde aș fi? Înăuntru sau înafară? Răsunsul la această întrebare este, pentru mine, cel mai important din câte există. Și el îți poate arăta foarte bine ce fel de creștinism trăiești. Unul subțire, ieftin, căldicel, ori unul matur, ferm, radical.

Am făcut anul acesta un sondaj de opinie în rândul tinerilor cu care am lucrat și prin care am vrut să văd care le sunt opțiunile în ceea ce privește credința creștină. Și am rămas perplex văzând că doar 46% dintre ei afirmă cu fermitate că iadul există. Mai bine de jumătate nu cred ori bâjbâie. Am dedus de aici mentalitatea de care vă vorbeam la început. Dumnezeu e bun, el este iubire, nu are cum să lase un suflet să meargă în iad. Dacă l-ar lăsa, de ce l-a mai creat? Iadul nu există. El e o invenție a Bisericii prin care aceasta îi sperie pe oameni pentru a-i putea manipula și ține sub control. Iar dacă Dumnezeu este bun și iadul nu există, înseamnă că-mi pot trăi viața cum vreau. Nu mă trage nimeni la răspundere. Ori îmi fac de cap, ori trăiesc “cuminte”, povestea mea se va încheia oricum cu un happy end. Ori primul lucru pe care aș vrea să-l reținem din evanghelia de azi e acela că iadul există. Iadul, ca mod de existență veșnică trăită în afara lui Dumnezeu, există. Nu știm câți duc o astfel de existență și nici măcar dacă duce vreun om o asemenea existență. Biserica s-a pronunțat despre mulți că sunt în mod sigur în cer, dar nu a afirmat nici măcar despre un singur om că ar fi în iad. Iadul, însă, există. O spune Cristos și o spune chiar logica unei minți care funcționează corect.

Doi. În cer nu se intră cu pile ori pe ochi frumoși. Isus ne atrage atenția că atunci când “se va încuia poarta”, unii vor începe să spună: “Doamne, noi am mâncat și am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre”. Adică “suntem de-ai tăi, ai uitat?” Dumnezeu va răspunde “Plecați de la mine, nu vă cunosc”, adică “Trucul ăsta nu ține!” Adesea avem ispita să credem că mântuirea se obține într-adevăr pe ochi frumoși. “Doamne, dar eu sunt preot, sunt persoană consacrată, ți-am slujit toată viața!” “Doamne, eu sunt un creștin. Eu nu sunt ca alții. Eu am venit duminica la biserică. Am înconjurat rozarii. Am înălțat novene!” La toate astea, Dumnezeu răspunde sec: “Felicitări! Dar nu ăsta e criteriul”. În cer nu se intră cu pile. Nu se intră prin alții, nu se intră în funcție de condiția socială ori poziția avută în Biserică, nu se intră după niciun considerent care este extern. În cer nu se intră în funcție de mama și credința strămoșilor tăi, nu se intră în funcție de religie ori confesiune, în funcție de biserica pe care ai frecventat-o. În cer se intră singur. Pe calea mântuirii mărșăluiești împreună cu alții, dar pe poartă intri singur, căci e îngustă și nu încap nici măcar doi.

Trei. În cer nu intri dacă ești gras. Dacă ești supraponderal. Am stat și m-am gândit: oare de ce spune Cristos că poarta prin care se intră în cer e îngustă și că unii vor căuta să intre pe ea, dar nu vor putea? Nu spune că “nu vor fi lăsați”. Spune că “nu vor putea”. Nu-mi vine în minte decât un singur răspuns: pentru că nu încap. Sunt prea grași. Bineînțeles că nu trupește, căci nu se intră (deocamdată) în cer cu trupul, ci sufletește. Pentru mine, gras sufletește e acel om care a ajuns să fie astfel fie din cauza unei boli, fie pentru că nu s-a hrănit cu ce trebuie, fie pentru că nu face îndeajuns de multă mișcare. Există nenumărate boli sufletești, dar toate se trag dintr-una care “umflă” extrem de mult sufletul: mândria. Există nenumărate ingrediente pe care le introducem în suflet și care-l îngreunează, gândindu-mă aici în special la lucrurile pe care le privim, citim ori facem și care se imprimă în suflet. Și există un stil de viață sufletească care, poate mai mult decât orice, face să ai un suflet stătut, stil numit așa de simplu de italieni prin celebra sintagmă dolce far niente. De aceea, acel “dați-vă silința să intrați pe poarta cea îngustă” înseamnă cerința Domnului de a munci mereu la cizelarea sufletului meu. De a avea mereu o viață spirituală sănătoasă și activă care să-mi mențină sufletul în formă. Căci în cer intră doar spiritele suple. Restul nu încap pe poartă.

Se spune că pe patul morții, Dostoievski a fost întrebat dacă a crezut cu adevărat în Dumnezeu și dacă se merită să crezi în el. Și el răspunde, parafrazând cumva celebrul pariu al lui Pascal: “Dacă am crezut în el o viață întreagă, iar el nu există, nu am pierdut mare lucru. Dar dacă nu am crezut, iar el de fapt există, atunci am pierdut totul”. Miza e într-adevăr mare. Este înspăimântător gândul că trebuie să stai o veșnicie întreagă în fața porților închise. De aceea, dacă la întrebarea pusă la începutul acestei predici, răspunsul tău nu e unul îmbucurător, nu-ți cer acum să intri în mănăstire, nici să te retragi în deșert și nici măcar să fugi spre scaunul de spovadă. Atât îți cer: mai gândește-te puțin la viața ta. Căci Domnul Cristos ne spune astfel: “Voi mă numiți Învățător, dar nu mă întrebați nimic… Mă numiți Dreptate, dar nu vă temeți de mine. Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău”. Amin.

Ritul latin