Predici

În urmă cu doi ani am avut posibilitatea să vizitez o biserică din Germania care, la intrare, avea o placă de marmură pe care erau scrise cu litere roşii câteva gânduri. Vă mărturisesc că, citindu-le, am simţit un gol în stomac şi am rămas îngândurat multă vreme. Le-am notat imediat. Pe placa respectivă erau scrise următoarele cuvinte:

“Cristos Domnul ne spune astfel:

Voi mă numiţi Învăţător, dar nu mă întrebaţi nimic.

Mă numiţi Lumină, dar nu mă vedeţi.

Mă numiţi Cale, dar nu mă urmaţi.

Mă numiţi Înţelept, dar nu mă urmaţi.

Mă numiţi Frumos, dar nu mă placeţi.

Mă numiţi Milostiv, dar nu-mi cereţi iertare.

Mă numiţi Stăpân, dar nu mă slujiţi.

Mă numiţi Dreptate, dar nu vă temeţi de mine.

Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău”.

Sunt preot de 3 ani şi creştin de vreo 20 şi ceva. Şi vă mărturisesc cu sinceritate că în ceea ce priveşte credinţa creştină am o mare durere. Consider că generaţia noastră, generaţia actuală de tineri creştini, a trădat mesajul lui Cristos şi prezintă, dar mai ales trăieşte, un creştinism diluat, subţire, ieftin, căldicel. “Lăsaţi, oameni buni, că merge şi aşa. Dumnezeu e bun. El înţelege tot. El înghite orice. Îţi suportă orice-ai face. Ce crezi tu că el vrea să fie singur în cer?” Un creştinism de duminică. “Lasă, nu contează cum arată viaţa ta, important e să vii la biserică. Hai să umplem bisericile astea! Asta contează. E paşaportul nostru pentru cer. Ce dacă mai greşesc şi eu? Nu se pune. Ce dacă mă mai bucur şi eu în taină cu (de) prietena mea? Dumnezeu e bun, mă înţelege că sunt tânăr. Ce dacă îl mai înjur şi eu din când în când? El mă suportă căci ştie că aşa-s eu, mă mai scap. Ce dacă mai beau şi eu un păhărel? Doar nu omor pe nimeni. Am şi eu un viciu, ce! Ce dacă mă împărtăşesc doar o dată pe an? Dumnezeu e bun, o înghite şi pe asta. Veniţi la biserică oameni buni! Să fie pline!” Un creştinism diluat. Subţirel. Ieftin.

Ascultăm duminicile acestea nişte evanghelii care ne prezintă un cu totul alt creştinism şi un cu totul alt Cristos decât ni-l imaginăm adesea. Nu vedem un Cristos care face compromisuri, care tace, care înghite orice, ci vedem un Cristos ferm, clar, radical. “Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins” – ne spunea duminica trecută. “Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine nelegiuiţilor” – ne spune astăzi. Pentru că Dumnezeu e, într-adevăr, bun, dar el nu e naiv. Dumnezeu este iubire, dar el nu e prostuţ. Iar dacă noi credem în Isus Cristos, atunci trebuie să credem în acest Cristos, bun, dar radical, căci altul nu există. Nu l-am auzit niciodată spunând: “Veniţi după mine. Nu contează cum. Important e să fim cât mai mulţi. Buni, răi, nu contează cum, fiţi cu mine. Să fie toţi dacă se poate!” Nu. Cristos a spus: “Cine vrea să vină după mine, să facă asta, asta şi asta. Ceilalţi nu sunt vrednici”.

În faţa evangheliei de astăzi vă rog să vă răspundeţi fiecare, în conştiinţă, cu sinceritate, la următoarea întrebare. Dacă, prin reducere la absurd, în următoarele clipe ar avea loc în această biserică un atentat şi am muri cu toţii în câteva secunde, câţi dintre noi îndeplinesc condiţiile pentru a obţine mântuirea? Dacă în următoarea clipă stăpânul casei s-ar ridica şi ar încuia poarta, eu unde aş fi? Înăuntru sau înafară? Răsunsul la această întrebare este, pentru mine, cel mai important din câte există. Şi el îţi poate arăta foarte bine ce fel de creştinism trăieşti. Unul subţire, ieftin, căldicel, ori unul matur, ferm, radical.

Am făcut anul acesta un sondaj de opinie în rândul tinerilor cu care am lucrat şi prin care am vrut să văd care le sunt opţiunile în ceea ce priveşte credinţa creştină. Şi am rămas perplex văzând că doar 46% dintre ei afirmă cu fermitate că iadul există. Mai bine de jumătate nu cred ori bâjbâie. Am dedus de aici mentalitatea de care vă vorbeam la început. Dumnezeu e bun, el este iubire, nu are cum să lase un suflet să meargă în iad. Dacă l-ar lăsa, de ce l-a mai creat? Iadul nu există. El e o invenţie a Bisericii prin care aceasta îi sperie pe oameni pentru a-i putea manipula şi ţine sub control. Iar dacă Dumnezeu este bun şi iadul nu există, înseamnă că-mi pot trăi viaţa cum vreau. Nu mă trage nimeni la răspundere. Ori îmi fac de cap, ori trăiesc “cuminte”, povestea mea se va încheia oricum cu un happy end. Ori primul lucru pe care aş vrea să-l reţinem din evanghelia de azi e acela că iadul există. Iadul, ca mod de existenţă veşnică trăită în afara lui Dumnezeu, există. Nu ştim câţi duc o astfel de existenţă şi nici măcar dacă duce vreun om o asemenea existenţă. Biserica s-a pronunţat despre mulţi că sunt în mod sigur în cer, dar nu a afirmat nici măcar despre un singur om că ar fi în iad. Iadul, însă, există. O spune Cristos şi o spune chiar logica unei minţi care funcţionează corect.

Doi. În cer nu se intră cu pile ori pe ochi frumoşi. Isus ne atrage atenţia că atunci când “se va încuia poarta”, unii vor începe să spună: “Doamne, noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre”. Adică “suntem de-ai tăi, ai uitat?” Dumnezeu va răspunde “Plecaţi de la mine, nu vă cunosc”, adică “Trucul ăsta nu ţine!” Adesea avem ispita să credem că mântuirea se obţine într-adevăr pe ochi frumoşi. “Doamne, dar eu sunt preot, sunt persoană consacrată, ţi-am slujit toată viaţa!” “Doamne, eu sunt un creştin. Eu nu sunt ca alţii. Eu am venit duminica la biserică. Am înconjurat rozarii. Am înălţat novene!” La toate astea, Dumnezeu răspunde sec: “Felicitări! Dar nu ăsta e criteriul”. În cer nu se intră cu pile. Nu se intră prin alţii, nu se intră în funcţie de condiţia socială ori poziţia avută în Biserică, nu se intră după niciun considerent care este extern. În cer nu se intră în funcţie de mama şi credinţa strămoşilor tăi, nu se intră în funcţie de religie ori confesiune, în funcţie de biserica pe care ai frecventat-o. În cer se intră singur. Pe calea mântuirii mărşăluieşti împreună cu alţii, dar pe poartă intri singur, căci e îngustă şi nu încap nici măcar doi.

Trei. În cer nu intri dacă eşti gras. Dacă eşti supraponderal. Am stat şi m-am gândit: oare de ce spune Cristos că poarta prin care se intră în cer e îngustă şi că unii vor căuta să intre pe ea, dar nu vor putea? Nu spune că “nu vor fi lăsaţi”. Spune că “nu vor putea”. Nu-mi vine în minte decât un singur răspuns: pentru că nu încap. Sunt prea graşi. Bineînţeles că nu trupeşte, căci nu se intră (deocamdată) în cer cu trupul, ci sufleteşte. Pentru mine, gras sufleteşte e acel om care a ajuns să fie astfel fie din cauza unei boli, fie pentru că nu s-a hrănit cu ce trebuie, fie pentru că nu face îndeajuns de multă mişcare. Există nenumărate boli sufleteşti, dar toate se trag dintr-una care “umflă” extrem de mult sufletul: mândria. Există nenumărate ingrediente pe care le introducem în suflet şi care-l îngreunează, gândindu-mă aici în special la lucrurile pe care le privim, citim ori facem şi care se imprimă în suflet. Şi există un stil de viaţă sufletească care, poate mai mult decât orice, face să ai un suflet stătut, stil numit aşa de simplu de italieni prin celebra sintagmă dolce far niente. De aceea, acel “daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă” înseamnă cerinţa Domnului de a munci mereu la cizelarea sufletului meu. De a avea mereu o viaţă spirituală sănătoasă şi activă care să-mi menţină sufletul în formă. Căci în cer intră doar spiritele suple. Restul nu încap pe poartă.

Se spune că pe patul morţii, Dostoievski a fost întrebat dacă a crezut cu adevărat în Dumnezeu şi dacă se merită să crezi în el. Şi el răspunde, parafrazând cumva celebrul pariu al lui Pascal: “Dacă am crezut în el o viaţă întreagă, iar el nu există, nu am pierdut mare lucru. Dar dacă nu am crezut, iar el de fapt există, atunci am pierdut totul”. Miza e într-adevăr mare. Este înspăimântător gândul că trebuie să stai o veşnicie întreagă în faţa porţilor închise. De aceea, dacă la întrebarea pusă la începutul acestei predici, răspunsul tău nu e unul îmbucurător, nu-ţi cer acum să intri în mănăstire, nici să te retragi în deşert şi nici măcar să fugi spre scaunul de spovadă. Atât îţi cer: mai gândeşte-te puţin la viaţa ta. Căci Domnul Cristos ne spune astfel: “Voi mă numiţi Învăţător, dar nu mă întrebaţi nimic… Mă numiţi Dreptate, dar nu vă temeţi de mine. Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău”. Amin.

pr. Mihai Blaj Ritul latin