Start > Ritul latin > Duminica a XXI-a de peste An (C)

Duminica a XXI-a de peste An (C)

24 August 2007
650 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

Lectura I (Is 66,18-21)

Ultimul capitol al cărții lui Isaia aparține unei unități literare care are caracteristici proprii: una dintre acestea este marea deschidere universală care caracterizează planul lui Dumnezeu în ceea ce privește omenirea. Că este vorba de un plan aici îl demonstrează faptul că toate verbele din aceste fraze sun la viitor: “voi veni … voi pune un semn … voi trimite”.

Autorul acestei părți a cărții profetice se pune deci în slujba nu doar a unei istorii a mântuirii care aparține trecutului ci, tocmai plecând de la ea, el își îndreaptă privirea spre un viitor care aparține numai Domnului și care totuși se simte deja în prezent: aceasta este atitudinea pe care trebuie să o avem, în calitate de buni creștini, atunci când citim și medităm profețiile Primului Testament.

În termeni mai moderni s-ar spune că cu această profeție Domnul vrea să ne deschidă mintea spre dimensiunile conviețuirii interetnice, interculturale și interreligioase care astăzi îi provoacă într-adevăr pe toți oameni. Dar ceea ce este important de subliniat este faptul că această situație nu este deloc nouă și nu trebuie considerată ca un “inedit” în istoria omenirii. Din contră, ea corespunde exact planului lui Dumnezeu – creator și eliberator – care vrea să facă din toate popoarele un singur popor, din toți oameni o singură familie, din toate grupurile o singură comunitate. Acest lucru va fi posibil numai dacă toți vor recunoaște că Domnul este unicul Dumnezeu, că de la el ia naștere orice inițiativă de mântuire, că numai el poate (con)duce la bun sfârșit planurile oamenilor făcându-le să se îndrepte către un unic țel.

Lectura a II-a (Evr 12,5-7.11-13)

Citând o exortație conținută în Cartea Proverbelor (3,11 și următoarele), Autorul scrisorii către Evrei formulează niște gânduri care “trădează” un scop pedagogic clar. Nu este dificil să “prindem” acea pedagogie divină care izvorăște din toată Biblia și în mod special din cărțile sapiențiale. Este o cheie de lectură foarte importantă aceasta: prin ea putem înțelege că Scriptura nu conține doar memoria istoriei mântuirii, ci și un “cod, o parolă” de comportament care derivă din acea istorie și care-i dă împlinire.

Exortația apostolică se dezvoltă în două direcții:

Înainte de toate ea se referă la sensul suferinței omului în toate sensurile: pentru cel care crede nimic nu se întâmplă “din întâmplare”, sau din necesitate (“că așa a fost scris”), ci datorită unei providențe care – chiar dacă de multe ori este dificil să o identificăm – totuși este mereu prezentă și activă în istoria oamenilor. Iar aici prin “sens” se înțelege atât “semnificație” cât și “direcție, orientare”. Fiecare om are nevoie să înțeleagă unele lucruri pentru a ști unde să meargă; orientarea vieții sale nu poate să nu depindă de convingerile pe care reușește să și le facă. Dumnezeu respectă în totalitatea această existență a noastră și – chiar și prin Biblie – vine în întâmpinarea nevoii noastre de lumină și de claritate.

În al doilea rând, exortația apostolică tinde să dea putere și curaj celor care sunt încă implicați într-o luptă “fără margini” împotriva forțelor răului. Noi nu riscăm doar momente de slăbiciune și pierdere a puterilor, ci suntem expuși și posibilității de a lua străzi greșite, deviate și alternative. Corecția atunci are scop terapeutic evident, la fel ca oricare corecție paternă; întrucât, conform unei legi naturale, orice fiu este ținut să pășească pe aceeași stradă cu aceleași intenții și cu aceleași motive care au inspirat viața Tatălui.

În ceea ce ne privește – după învățătura scrisorii – Domnul înfăptuiește o corecție capabilă să provoace pe moment tristețe și durere; dar în timp poate provoca reacții puternice și curajoase, să dea bucurie și să aducă roade de pace și dreptate. E ca și cum s-ar spune că corecția lui Dumnezeu, atunci când este primită cu inima de fiu – sinceră și docilă – deschide orizonturi spre alte etape de creștere în istoria fiecărui om.

Evanghelia (Lc 13,22-30)

Pagina evanghelică de azi ne prezintă două imagini care așteaptă să fie interpretate în lumina contextului care le îmbracă. Pe de o parte imaginea “ușii strâmte” prin care e necesar să ne forțăm să intrăm; pe de altă parte, imaginea mulțimii imense care vine din toate părțile lumii spre cetatea binecuvântată în care are loc banchetul împărăției lui Dumnezeu.

Cu prima imagine Isus nu are de gând să dea un răspuns direct celor care în ceruseră dacă “sunt puțini cei care se mântuiesc”, ci invită doar la luptă, la angajare, la rezistență. Și este foarte semnificativ că în acest context Luca nu trece, așa cum face Matei, de la “ușa strâmtă” la “poarta largă”, ci de la “ușa strâmtă” la “ușa închisă”: astfel este accentuat dramatismul unei situații care s-ar putea dovedi negative. Încă o dată Isus clarifică faptul că a-l urma pe strada evangheliei este ceva foarte serios, care cere o opțiune fundamentală și mai ales o forțare continuă. Verbul grec care corespunde lui “a se forța”, la imperativ, exprimă ideea luptei și agresivității, a promptitudinii și urgenței. Nu ajunge doar să adunăm toate energiile posibile, ci nu se poate pierde nici un minut.

A doua imagine îi trebuie evanghelistului pentru a dezvolta o altă idee, aceea care contrapune pretențiile “celor puțini” cu surpriza “celor mulți”. Și aici vedem un ton polemic în cuvintele lui Isus: altădată El a trebuit să ia poziție în fața mândriei iudeilor care credeau că sunt drepți numai datorită observării unor tradiții sau datorită doar apartenenței la poporul ales. Pentru Isus, însă, nu mai există o situație de viață care poate să-l pună pe cineva mai presus de altcineva. Dumnezeu însuși nu face preferințe în privința oamenilor (cf. Fap 10,34; Lc 20,21). Nu e importantă nici măcar cunoașterea personală a lui Isus cel pământesc; ceea ce este esențial este a-L urma cu toate puterile, cu deplină libertate și disponibilitate. Scena finală – atât de bine subliniată în această pagină evanghelică – ne pune în fața unui mare pelerinaj la care pot participa toți aceea care au în comun cu Abraham sângele, dar și aceia care au moștenit de la el darul credinței.

Ritul latin