Predici

Lectura I (Ier 38,4-6.8-10)

Ţinând cont de misiunea pe care a primit-o şi de întâmplările istorice pe care a trebuit să le înfrunte, putem spune că Ieremia este o profeţie făcută trup. Tocmai pentru acest lucru, tradiţia creştină îl consideră pe Ieremia o figură şi o imagine a lui Isus suferind.

Ieremia a cunoscut înainte de toate persecuţia care i-a adus suferinţe cumplite şi l-a izolat de poporul său; l-a expus calomniilor adversarilor săi şi l-a făcut să “cunoască” închisoarea şi exilul; i-a smuls favoarea regelui şi l-a adus la “sapă de lemn”. Aceasta a fost pătimirea/pasiunea care l-a însoţit toată viaţa şi care a lăsat urme şi în cartea profeţiilor sale: mişcătoare sunt acele pagini care scot la iveală drama interioară a profetului şi ne fac cunoscute unele “confesiuni” care las să transpară profunda, genuina sa spiritualitate. Însă Ieremia găseşte un prieten care mijloceşte pentru el pe lângă rege şi se pune de partea profetului chiar dacă făcând acest lucru prietenul respectiv riscă ceva pericole: este vorba totuşi de un prieten care împărtăşeşte ceva din pasiunea profetului. Chiar dacă puterea celor “mari” îl smulge pe Ieremia din mijlocul poporului, totuşi acest lucru nu reuşeşte să taie în întregime această legătură: profetul este profet pentru poporul la care este trimis, chiar şi atunci când acest lucru implică să piardă favoarea regelui şi să se expună pericolelor mortale.

În final Ieremia este eliberat, chiar dacă în mod provizoriu; iar acest lucru dă mărturie că în evenimentele umane ultimul cuvânt îl are şi îl va avea numai Dumnezeu.

Lectura a II-a (Evr 12,1-4)

Autorul acestei scrisori, la începutul cap. 12 stabileşte un raport cu acea relectură teologică a istoriei pe care am meditat-o săptămâna trecută. Numărul mare de martori care ne înconjoară (v. 1) nu este altceva decât seria personajelor (Abraham, Sara etc.) a căror credinţă a fost lăudată puţin mai înainte (cap. 11). Plecând de la exemplul lor, pentru destinatarii scrisorii sale, Autorul formulează o serie de invitaţii care sunt tot atâtea îndrumări spre corecta ascultare, spre corecta conduită şi orientare a vieţii. Astfel de îndrumări sunt însoţite de unele imagini foarte expresive şi uşor de înţeles.

“Să alergăm cu perseverenţă cursa care ne să în faţă” (v. 1): viaţa creştină poate fi imaginată ca o cursă la care toţi participăm nu din liberă iniţiativă, ci pentru că suntem chemaţi de acelaşi Domn. Este vorba de o cursă “în deal, în urcuş”, tocmai pentru că este vorba de a-l urma pe Isus care “urcă” spre Calvar împovărat de lemnul Crucii.

“Ţinând privirea fixată asupra lui Isus izvorul şi perfecţionatorul credinţei” (v. 2): aşa cum Isus şi-a fixat privirea asupra Ierusalimului în timp ce urca spre cetatea sfântă (cf. Lc 9,51), tot la fel creştinul nu poate să-şi distragă privirea de la Acela care merge înaintea tuturor – în calitatea sa de Cap – pe strada care duce la Ierusalim: Isus nu doar merge înaintea noastră, ci şi este exemplu în acea cursă cu determinare interioară şi cu un curaj extrem de mare.

“Gândiţi-vă cu atenţie la Acela care a suportat…” (v. 3): este nevoie de a ne aminti de Isus, de a ne gândi la El cu pasiune, intensitatea mare, de a-L pune şi de a-L ţine numai pe El în centrul inimii noastre dacă voim să menţinem energiile necesare pentru a putea duce până la capăt cursa. În caz contrar, ne obosim şi ne pierdem curajul: adică ne lăsăm duşi de tot felul de propuneri, ipoteze alternative şi ne pierdem pe alte străzi.

Exortaţia finală a Autorului este cea mai preţioasă şi pentru că exprimă o judecată care ne priveşte pe toţi: “nu aţi rezistat încă până la sânge în lupta voastră împotriva păcatului” (v. 4). Viaţa creştină, oricare ar fi vocaţia în care ia trup, este o luptă “în câmp deschis”, o luptă de dus, o continuă rezistenţă la rău – oricât ar costa acest lucru – până la sânge.

Evanghelia (Lc 12,49-53)

În contextul cap. 12 al Evangheliei după Sf. Luca, această pagină rămâne încă pe fundalul aşteptării. Pentru a putea spune că trăim într-adevăr în aşteptarea Aceluia care vine, creştinul nu doar trebuie să ia atitudinile vegherii (Lc 12,35-40) şi ale fidelităţii (Lc 12,41-48), ci trebuie să-şi dea seama de aspectul tragic al momentului pe care-l trăieşte: este tema liturgiei Cuvântului din această duminică (Lc 12,49-53).

Tragismul aşteptării, Luca îl traduce în imaginile focului şi cel al botezului: Isus exprimă dorinţa fierbinte de a trece prin apele purificatoare ale jertfei Crucii, prezentându-se astfel ca Modelul la care să privim şi pe care să-l imităm în calitate de creştini. Nu ar valora la nimic să ne dăm seama de momentul tragic pe care-l trăim dacă nu ne-am decide să-L urmăm cu aceeaşi intenţii şi cu aceeaşi determinare care L-au susţinut pe El pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti. Mergând dincolo de imagini, Isus dă ucenicilor săi o nouă posibilitatea de a interpreta sensul prezenţei sale în lume: “Nu am venit să aduc pace între oameni, ci dezbinare” (v. 51): nu există cuvinte mai clare care să ne facă să înţelegem dramaticitatea momentului Său şi al nostru.

Totuşi Isus nu-i lasă pe ucenicii săi cu mâinile goale în faţa acestei noi situaţii: textul care urmează versetelor propuse de evanghelia de azi, prezintă marea responsabilitate pe care Isus o cere celor care-L urmează: aceea ce a discerne semnele timpului (v. 53-57): aceste semne ale timpului pot fi înţelese nu în soare, nu în lună sau în stele, ci în viaţa lui Isus şi mai ales în misterul pascal al Său: cine nu posedă această cheie de lectură nu va reuşi niciodată să înţeleagă sensul istoriei.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin