Predici

Lectura I (Înţ 18,3.6-9)

Ultima parte a Cărţii Înţelepciunii (c. 10-19) prezintă o relectură teologică a istoriei mântuirii plecând de la primul om – creat de Dumnezeu – până la trecerea Mării Roşii. Prima lectură a acestei duminici prezintă chiar unele momente ale acelui mare eveniment care a fost Exodul şi care s-a realizat îndeosebi în noaptea eliberării.

Deşi problema Autorului cărţii Înţelepciunii este încă nu întru-totul elucidată, este cert că trăia în Egipt (e clar, mulţi ani după evenimentele Exodului) în momentul când scria aceste rânduri: deci face experienţa eliberării pascale prin ritul ierburilor amare, al pâinii frânte şi al coapselor încinse. Ceea ce scrie spre îmbărbătarea (con)fraţilor săi în credinţă are valoare de “memorie” şi, în acelaşi timp, de “actualizare”: prin aceste două registre el pune în evidenţă primatul acţiunii lui Dumnezeu revelator şi eliberator având deplina conştiinţă că orice intervenţie a lui Dumnezeu în istoria omului are ca prim scop acela de a pune în centrul vieţii omului persoana şi acţiunea lui Dumnezeu. Astfel autorul vrea să alimenteze şi să susţină credinţa contemporanilor săi tocmai în acea situaţie istorică dificilă în care era necesar să se păstreze cu orice preţ comoara credinţei în faţa multelor ispite ale momentului.

Pentru Autorul acestei cărţi biblice Exodul poate şi trebuie să fie recitit ca o “judecată” a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri. O astfel de judecată este descrisă în mod plastic printr-o clară contrapoziţie: pe de o parte e “poporul tău” – cei drepţi, făcuţi astfel de Dumnezeu, fiii celor drepţi şi sfinţi cărora Domnul le dăruieşte lumina legii sale şi pe El însuşi ca şi dulce companie – şi de cealaltă parte adversarii pe care Domnul e constrâns să-i pedepsească pentru refuzul lor încăpăţânat faţă de invitaţia lui Dumnezeu. Judecând, Domnul nu condamnă automat, dar nu poate să se substragă iubirii aceluia care l-a exclus din orizontul vieţii sale.

Lectura a II-a (Evr 11,1-2.8-19)

Precum cartea Înţelepciunii, şi cap. 11 din Scrisoarea către Evrei nu este altceva decât o relectură teologică a istoriei mântuirii începând de la Avram şi până la profeţi. Această a doua lectură a duminicii se concentrează în întregime asupra lui Abraham, părintele nostru întru credinţă, privilegiind în el îndeosebi credinţa sa.

“Prin credinţă Abraham, chemat de Dumnezeu, a ascultat … prin credinţă a trăit în ţara promisă … prin credinţă la oferit pe Isac”: acest refren e de ajuns de unul singur pentru a înţelege nu numai istoria lui Abraham, ci istoria fiecărui om cere să fie citită şi interpretată în lumina credinţei înţeleasă ca izvorul unei noi lumini, ca viatic pentru drumul nostru. “Prin credinţă şi Sara a primit posibilitatea de a deveni mamă”: lângă istoria patriarhului Abraham, Autorul Scrisorii către Evrei se preocupă să nareze şi istoria “matriarhei” Sara. Amândoi sunt destinatarii aceleiaşi promisiuni; amândoi primesc de la Dumnezeu un dar extraordinar; amândoi iau în faţa lui Dumnezeu o atitudine de credinţă; de aceea amândoi vor fi moştenitorii promisiunii.

Ce înseamnă a fi oameni de credinţă, se poate înţelege din cele două “istorii” ale lui Abraham şi a Sarei: ascultarea lor se schimbă într-o totală disponibilitate la acţiunea aceluia care i-a ales să fie protagonişti ai istoriei universale de mântuire care depăşeşte persoanele şi destinele lor. Sărăcia lor personală se schimbă surprinzător în bogăţie-dar al lui Dumnezeu; singurătatea lor – făcută şi mai tristă datorită lipsei unui urmaş – se rezolvă în mulţimea nenumărată de urmaşi; în fine, jertfa unicului lor fiu devine simbolul acelei Jertfe pe care, la plinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu, Isus, o va oferi pentru mântuirea întregii omeniri.

Evanghelia (Lc 12, 32-48)

Pagina evanghelică a acestei duminici începe cu una dintre cele mai frumoase declaraţii ale lui Isus (v. 32-34). Din ea putem să “luăm” lumină pentru itinerariul nostru de credinţă şi îmbărbătare pentru speranţa noastră. Invitaţia la a nu ne teme şi definiţia, în ceea ce ne priveşte, de “mică turmă”, pe lângă ideea “comorii” care atrage inima noastră, ne sunt date de Isus ca nişte adevăruri capabile să garanteze fidelitatea noastră faţă de Alianţă.

După ce ne-a definit conform cu ceea ce suntem şi, mai ales, după ce a indicat ceea ce-i place lui Dumnezeu Tatăl Nostru (lui Dumnezeu în place să ne dăruiască să facem parte din Împărăţia sa), Isus ne încredinţează nişte recomandări care pot fi reconduse la acel “vegheaţi”. “A veghea”, în limbajul biblic, este acea atitudine tipică slujitorilor faţă de stăpânul lor şi implică aşteptarea Domnului, promptitudinea în a-l primi atunci când ajunge, totala disponibilitatea în slujire, deplina docilitatea faţă de poruncile sale şi, în fine, bucuria de a participa, chiar dacă din poziţia de slujitor, la bucuria nunţii Domnului.

“Fiţi gata, cu coapsele încinse şi cu făcliile aprinse (v. 35): dacă ne uităm bine, nu este vorba de o invitaţie generică la o la fel de generică fidelitate, ci de o dorinţă puternică di partea Domnului de a avea lângă El şi ca urmaşi ai săi nişte “slujitori buni şi fideli” care nu se obosesc degeaba nici nu se lasă duşi de poziţii comode şi, cu atât mai puţin, nu se lasă distraţi de obiectul aşteptării lor. Din contră, ştiind că Domnul se întoarce pe neaşteptate când mai puţin te aştepţi, slujitorii trăiesc timpul vegherii şi aşteptării cu mare încordare şi cu sfânta teamă de Dumnezeu. Chiar dacă nu ştiu ceasul când se va întoarce, slujitorii cunosc bine voinţa stăpânului şi că este o persoană bunp şi indulgentă, dar în acelaşi timp corectă şi exigentă.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin