Start > Ritul bizantin > Lucrătorii din vie

Lucrătorii din vie

24 August 2007
2,673 afișări

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XIII-a după Rusalii

“Un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor”, le-a spus Cristos discipolilor Săi. Dacă vă amintiți, duminica trecută aceste cuvinte au apărut la sfârșitul lecturii evanghelice. Un tânăr s-a apropiat de Cristos și a întrebat: Ce să fac ca să am viața veșnică? Atunci Domnul i-a răspuns: Păzește poruncile. Și când tânărul i-a spus că a făcut deja acest lucru, Domnul, văzând inima lui, a spus: Renunță la tot ceea ce ai. Dar tânărul era bogat, și pentru el bogățiile lui erau puterea care îi dădea statutul în societate, așa că și-a plecat capul și s-a îndepărtat. Atunci Cristos le-a spus discipolilor Săi: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor” (Matei 19,16-23).

Cum așa? De ce? Dacă luăm lectura evanghelică de astăzi, vedem de ce. Parabola de astăzi ne spune că Domnul a plantat o vie și i-a trimis pe lucrătorii lui să lucreze în această vie (Matei 21,33-42). Și le-a dat tot ceea ce aveau nevoie pentru viețile lor. Dar lucrătorilor le-a plăcut atât de mult să trăiască și să muncească în această vie încât au început să simtă că locul le aparține. Tot mai mult au început să considere ca fiind a lor toată prosperitatea pe care puteau să o obțină din strugurii care creșteau din belșug în via care nu le aparținea; și treptat au început să îl uite pe stăpânul viei. Domnul le-a dat tot ceea ce era necesar pentru traiul lor, pentru viața lor, dar ei au început să considere că toate acestea li se cuvin de drept. Ei înțelegeau altfel lucrurile: au avut posibilitatea de a folosi via și toată frumusețea acestor bunuri pământești pe care Dumnezeu le-a dat omului. Acest lucru i-a captivat atât de mult încât au uitat complet, sau mai bine spus nu s-au gândit deloc la faptul că toate acestea erau temporare; și că anii vor trece, și va veni ora în care vor trebui să plece; și totul din vie va rămâne aici, dar ei vor pleca. Vedeți, li s-a cerut ceva diferit: în timp ce cultivau via, ar fi trebuit să cultive și ceea ce i s-a dat omului.

Și ce i s-a dat de fapt omului? O ființă umană are un trup căruia îi trebuie mâncare, băutură, mișcare, odihnă – lucrurile pe care le numim viața trupului. Dar omul are și un spirit care năzuiește întotdeauna spre ideal. Și indiferent cât de bună ar fi viața noastră pământească, într-o inimă umană se va agita întotdeauna ceea ce nu poate fi satisfăcut de lucrurile care ne înconjoară. Și va apărea tristețea, și conștiința ne va spune că nu am făcut ceea ce trebuie, deoarece imaginea lui Dumnezeu este în fiecare ființă umană, în spiritul său; și spiritul are de asemenea nevoie de viață.

Din punct de vedere trupesc, lucrătorii din vie erau în regulă, dar ei au distorsionat viața spirituală și au trăit-o după trup. Și astfel conștiința a fost suprimată. Ea exista, dar era acoperită. Și astfel se dovedește ceea ce s-a spus despre tânărul bogat: este greu pentru cineva care își pune încrederea în bogății să intre în Împărăția Cerurilor. Ochii sunt închiși, conștiința este întunecată. În exterior, el pare a fi într-o stare bună, dar în lăuntrul său conștiința îl chinuie neîncetat. Nici o speranță, nici o mângâiere. Și astfel ființa umană încearcă totul. Își spune: voi merge într-o stațiune, voi călători, îmi voi asigura tot confortul. Îmi voi aranja viața de familie, voi avea copii. Mă voi distra. Dar aici, în cel mai bun caz, va veni bătrânețea; în cel mai rău caz însă – boala. Când vin aceste zile critice, nimic nu poate aduce liniștea. Indiferent cât de multă frumusețe pământească sau cât de multe bunuri pământești avem – conștiința ne va chinui. Acest lucru îl exprimă parabola de astăzi. Lucrătorii l-au ucis chiar pe moștenitor pentru ca să nu renunțe la bucuriile viei. Dar tot au fost alungați din vie. Cum? Aceasta este ceea ce numim suferința conștiinței, pe care nimic nu o poate potoli. Suferință – suferință fără cale de ieșire.

Așadar Evanghelia de astăzi completează într-un fel Evanghelia de săptămâna trecută și ne spune: Fraților, aveți grijă ca acest lucru să nu se întâmple cu voi, ca frumusețea pământească în care trăim să nu se schimbe în această vie din parabolă! Pentru ce avem nevoie de această vie, de aceste vile, automobile, dacă inima noastră este sfâșiată? Să începem să trăim în conformitate cu Fericirile, și atunci inima noastră se va umple de pace, de iubire, de adierea paradisului. Și cu această plinătate a inimii, vom intra în viața veșnică. Dar dacă nu ne înțelegem pe noi înșine, vom fi asemenea evreilor. Evreii l-au așteptat pe Mesia care, potrivit înțelegerii Talmudului, trebuia să fie conducătorul lumii și să îi supună pe toți evreilor. Și au așteptat un astfel de Mesia. Și când a apărut Cristos – care avea toate puterile: a liniștit marea, a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, și a vindecat boli – în înțelegerea lor, a acelor vremuri, ar fi fost imposibil să găsească un comandant mai bun pentru armata evreiască. Nu ar mai fi fost nevoie de provizii de hrană, de prim ajutor sau de spitale. Cristos putea să le facă pe toate. Și au așteptat… să vadă ce se va întâmpla mai departe.

Cristos s-a urcat pe un munte și pentru prima oară a început să vorbească în public: Fericiți cei săraci cu spiritul, fericiți cei ce plâng, fericiți cei blânzi, cei prigoniți (Matei 5,3-11). Evreii au așteptat putere; dar Cristos a vorbit despre sărăcie, blândețe, suferințe. Cu siguranță, evreii s-au întors împotriva Lui. Cristos vorbea despre ceva diferit de ceea ce așteptau ei – nu despre stăpânire. Dacă cineva ar merge pe urmele Lui? Ce s-ar întâmpla? Erau derutați. S-ar întâmpla exact lucru de care avem nevoie: ar fi pace în inimi, cu care este ușor să treci prin această viață și să nu te temi să intri în viața veșnică.

Ritul bizantin