Start > Ritul latin > A intra pe poarta cea îngustă

A intra pe poarta cea îngustă

24 August 2007
1,188 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

Pericopa evanghelică de astăzi se dezvoltă în întregime plecând de la acea întrebare inițială pe care cineva i-o adresează lui Isus: “Doamne, oare puțini sunt cei care se află pe calea mântuirii?” După cum se vede, întrebarea se învârte asupra numărului: câți sunt oare cei care se mântuiesc? Mulți sau puțini? Răspunsul lui Isus deplasează atenția de la “câți” la “cum” se mântuiesc. Este aceeași atitudine pe care o cunoaștem în legătură cu parusia. Ucenicii întreabă: “Când va veni Fiul Omului? “, iar Isus răspunde “cum” vor trebui să se pregătească ei la acea reîntoarcere a Domnului, și cum să-L aștepte.

Acest fel de a lucra al lui Isus nu este straniu și nici nepoliticos, ci este atitudinea unui Învățător care vrea să-și instruiască ucenicii, trecând de la nivelul curiozității la acela al înțelepciunii, de la probleme inactive, ce pasionează poporul, la probleme adevărate, care slujesc împărăției lui Dumnezeu. Prin urmare, în această Evanghelie, Isus folosește prilejul pentru a-i învăța pe ucenici cu privire la mântuirea sufletului. Desigur că aceasta ne interesează în cel mai înalt grad și pe noi, ucenicii de astăzi, care ne confruntăm cu aceleași probleme. Dar ce spune Isus în această privință? Doar două lucruri: unul negativ și unul pozitiv; primul, ce nu este suficient pentru mântuire, și al doilea, tocmai ceea ce este folositor pentru mântuire.

Nu este de folos, sau în tot cazul, nu este suficient pentru mântuire faptul de a aparține unui popor, unei anumite rase, tradiții sau instituții, chiar dacă este vorba despre poporul ales din care provine Mântuitorul: “Noi am mâncat și am băut în fața Ta, și în ulițele noastre ai învățat norodul. Vă spun că nu știu de unde sunteți!” În istorisirea lui Luca, este clar că cei care vorbesc și revendică privilegii sunt iudeii, însă în istorisirea lui Matei cadrul se lărgește, în contextul Bisericii. Aici îi aflăm pe creștini care reclamă asemenea privilegii: “Am prorocit în numele Tău (adică în numele lui Isus), am făcut minuni…”, însă răspunsul Domnului este neschimbat: “Îndepărtați-vă de la Mine…”

Așadar, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-L fi cunoscut pe Isus, ori de a aparține Bisericii, ci se cere ceva mai mult. Și tocmai la acest “ceva mai mult” se referă Isus prin acele cuvinte cu privire la “poarta cea strâmtă”. Aici este răspunsul pozitiv, acel răspuns care asigură cu adevărat mântuirea. Ceea ce ne pune pe calea mântuirii nu poate fi un oarecare titlu de posesiune, ci o hotărâre personală. Aceasta apare și mai clar în textul lui Matei, care pune față-n față cele două porți – una strâmtă și una largă – care duc una la viață și alta la moarte.

Această imagine “a celor două căi” Isus o reia de la Moise și de la proroci. Două sunt căile – citim în cărțile vechi – una a vieții și alta a morții, însă mare este deosebirea dintre ele. De calea vieții ține dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, binecuvântarea pe cel care te blestemă, înfrânarea dorințelor trupești, iertarea, sinceritatea și mai ales păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Căii morții îi aparține tot ce e contrar acestora: violența, ipocrizia, minciuna, opresiunea, și tot ce este contrar poruncilor lui Dumnezeu și fericirii omului.

Doctrina cu privire la calea cea strâmtă își află dezvoltarea potrivită în lectura a doua de astăzi: “Domnul îl pedepsește pe cel care-l iubește… ” Calea cea strâmtă nu este astfel dintr-un motiv neînțeles, sau dintr-un capriciu al lui Dumnezeu, care s-a distrat făcând-o așa, ci din cauza păcatului, pentru că a existat păcatul și răzvrătirea. Calea cea strâmtă a crucii este mijlocul predicat de Isus, și chiar inaugurat de El însuși, spre a îmbunătăți această răzvrătire (păcatul) și a intra în împărăție. Dar pentru ce există o cale largă și spațioasă, și o altă cale îngustă, mai greu de parcurs? Oare calea ce duce la prăpastie și la rău este mai plăcută de parcurs, iar cealaltă este totdeauna dură și obositoare?

Aici trebuie să facem o precizare, spre a nu cădea în ispita autorului Psalmului 73. Chiar și acelui credincios din Vechiul Testament i se părea că nu există nici un fel de suferință pentru cei nelegiuiți, că trupul lor le este totdeauna sănătos și rumen, că nu duc lipsă de nimic și nu sunt loviți de nenorociri ca ceilalți, ci totdeauna liniștiți și nestingheriți de nimeni, adună bogății ca și cum Dumnezeu i-ar prefera pe ei. Psalmistul s-a scandalizat în așa fel de aceasta încât a fost ispitit să abandoneze calea nevinovăției sale, și să facă și el ca ceilalți oameni. În această stare de agitație a intrat în Templu, a început să se roage, și la un moment dat i s-a luminat mintea. Abia atunci a înțeles care este sfârșitul lor, adică sfârșitul nelegiuiților, și a început să-L laude pe Dumnezeu și să-I mulțumească din inimă pentru că nu se îndepărtase de El. Așadar, lumină se face numai prin rugăciune și prin reflecții serioase asupra sfârșitului, a deznodământului.

Calea celor nelegiuiți este largă numai la început, dar pe măsură ce se înaintează pe ea, aceasta devine tot mai strâmtă și mai spinoasă, pentru ca în cele din urmă să se sfârșească în vreo prăpastie sau vreo înfundătură fără nici o ieșire… Calea celor drepți este îngustă la început, însă apoi devine o adevărată magistrală “via regia”, pentru că pe această cale îl vom afla pe Isus Cristos, pe Duhul Sfânt cu toate darurile Lui. Caracteristica bucuriei pământești este de a diminua lent toată plăcerea, pentru ca în cele din urmă să degenereze în plictiseală și tristețe, asemenea unei cupe care la fund conține drojdie; caracteristica bucuriei care vine de la Dumnezeu este de a crește în intensitate și a genera o dorință tot mai puternică, pe măsură ce se înaintează. Despre aceasta avem o frumoasă confirmare și în lectura a doua de astăzi: “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, dar pe urmă, aduce celor ce au trecut prin școala ei roade de pace ale neprihănirii”.

Să reluăm deci, firul cuvântării: Isus a ilustrat două metode deosebite de a se afla pe calea mântuirii: a pretinde posedarea ei prin vreun privilegiu din naștere, sau prin vreun merit din trecut (de a fi făcut minuni în numele lui Isus), și a căuta această mântuire zi de zi, cu toată umilința, așa cum a făcut Isus. Acum, acest cuvânt a intervenit în realitatea noastră de astăzi: Ce ne spune? Evidențiază două moduri de a fi în Biserică, adică scoate la lumină două categorii de creștini: cei care se cred feriți de orice primejdie, numai prin simplul fapt că aparțin Bisericii, pentru că au fost botezați sau pentru că își botează copiii, ori pentru că discută adesea despre religie cu prieteni și cunoscuți, și acei creștini care își trăiesc cu adevărat credința lor: cei care se roagă, cei care colaborează, după putință, la răspândirea împărăției lui Dumnezeu, cei care își dau toată silința de a-i iubi pe frați.

Despre aceștia din urmă spune Isus că sunt puțini. “Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o află” (Matei 7,14). Cu toate acestea, s-ar părea că aici Isus se pronunță chiar și asupra numărului celor mântuiți, însă în realitate nu vorbește despre cei care se mântuiesc, ci numai despre cei care se află pe calea mântuirii. Putem noi oare presupune, chiar și pentru moment, că numai acel număr mic de creștini practicanți și zeloși se vor mântui, în timp ce toți ceilalți se vor pierde pentru vecie? Este posibil a ne gândi la așa ceva și a mai continua să credem în paternitatea lui Dumnezeu? Eu cred că cea mai mare nenorocire a noastră stă în faptul că tindem tot mai mult spre schematizare, și spre a-i indica alternative rigide chiar și lui Dumnezeu, fără a ne da seama că poate avea și alte căi de a ajunge la El decât cele cunoscute de noi.

Isus are în vedere mântuirea, întrucât aceasta poate fi realizată după planul normal revelat de Dumnezeu, mântuirea care trebuie să slujească drept semn pentru mântuirea altora. Nu este exclus ca Dumnezeu să poată mântui și în afara acelui cadru privilegiat, să spunem așa în afara planului oficial al mântuirii, care trece prin Israel și Biserică, și care nici în Israel și nici în Biserică nu este realizat decât într-o mică măsură, și într-un mic număr de credincioși. Scris este: “Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască!” (1Timotei 2,4).

O bună parte din lecturile de astăzi evidențiază această universală chemare a lui Dumnezeu la mântuire: “Eu voi veni ca să adun toate popoarele…; ele vor vedea slava Mea”. “Te vor lăuda Doamne, toate popoarele pământului! ” Iar în Evanghelie am auzit cuvintele: “Vor veni de la Răsărit și de la Apus… și se vor așeza la masă în împărăția lui Dumnezeu”. Însă, din moment ce Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, El este destul de puternic de a realiza ceea ce vrea. Într-o bună zi, apostolii, îngroziți de exigențele expuse de Isus, au exclamat: “Atunci cine poate fi mântuit? ” Iar El a răspuns cu următoarele cuvinte, care ne pot lămuri și pe noi: “Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”.

Sfântul Pavel spune și el ceva care ne poate lumina cât de cât asupra acestei dificile probleme: “Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Cristos, și dacă clădește cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: Ziua Domnului o va face cunoscută căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Ce anume înseamnă acest foc, nu știm; poate efectiv înseamnă ceva asemănător cu ceea ce teologia și tradiția Bisericii numesc “purgator”, dacă prin acesta înțelegem un adevărat loc, sau mai bine spus o ocazie de curățire și de recunoaștere a propriilor greșeli. O oarecare doctrină despre purgator este cerută de credință, pentru ca însăși credința să nu se schimbe în disperare.

Vom încheia așadar cu aceste gânduri: tot va trebui să trecem prin poarta cea strâmtă; deosebirea este că unii vor trece acum, în viața aceasta cu dragoste, spre a cunoaște chiar de pe acum libertatea și slava fiilor lui Dumnezeu; alții vor trebui să treacă într-un mod misterios după moarte, când trecerea va fi mult mai anevoioasă. Deci, Cuvântul Domnului ne lasă astăzi cu două sentimente deosebite: unul este “frica mântuitoare”, la gândul cât de actuală și de serioasă este problema mântuirii noastre, iar altul, un sentiment de bucurie gândindu-ne cât de mare este voința lui Dumnezeu de a ne mântui cu orice preț. Pentru a ne asigura de această voință a Sa, El ni L-a dat pe Isus Cristos, și fiecare Sfântă Împărtășanie pe care o primim este reconfirmarea și garanția că Dumnezeu ne vrea binele și că ne vrea mântuiți.

Ritul latin