Predici

Pericopa evanghelică de astăzi se dezvoltă în întregime plecând de la acea întrebare iniţială pe care cineva i-o adresează lui Isus: “Doamne, oare puţini sunt cei care se află pe calea mântuirii?” După cum se vede, întrebarea se învârte asupra numărului: câţi sunt oare cei care se mântuiesc? Mulţi sau puţini? Răspunsul lui Isus deplasează atenţia de la “câţi” la “cum” se mântuiesc. Este aceeaşi atitudine pe care o cunoaştem în legătură cu parusia. Ucenicii întreabă: “Când va veni Fiul Omului? “, iar Isus răspunde “cum” vor trebui să se pregătească ei la acea reîntoarcere a Domnului, şi cum să-L aştepte.

Acest fel de a lucra al lui Isus nu este straniu şi nici nepoliticos, ci este atitudinea unui Învăţător care vrea să-şi instruiască ucenicii, trecând de la nivelul curiozităţii la acela al înţelepciunii, de la probleme inactive, ce pasionează poporul, la probleme adevărate, care slujesc împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare, în această Evanghelie, Isus foloseşte prilejul pentru a-i învăţa pe ucenici cu privire la mântuirea sufletului. Desigur că aceasta ne interesează în cel mai înalt grad şi pe noi, ucenicii de astăzi, care ne confruntăm cu aceleaşi probleme. Dar ce spune Isus în această privinţă? Doar două lucruri: unul negativ şi unul pozitiv; primul, ce nu este suficient pentru mântuire, şi al doilea, tocmai ceea ce este folositor pentru mântuire.

Nu este de folos, sau în tot cazul, nu este suficient pentru mântuire faptul de a aparţine unui popor, unei anumite rase, tradiţii sau instituţii, chiar dacă este vorba despre poporul ales din care provine Mântuitorul: “Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat norodul. Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi!” În istorisirea lui Luca, este clar că cei care vorbesc şi revendică privilegii sunt iudeii, însă în istorisirea lui Matei cadrul se lărgeşte, în contextul Bisericii. Aici îi aflăm pe creştini care reclamă asemenea privilegii: “Am prorocit în numele Tău (adică în numele lui Isus), am făcut minuni…”, însă răspunsul Domnului este neschimbat: “Îndepărtaţi-vă de la Mine…”

Aşadar, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-L fi cunoscut pe Isus, ori de a aparţine Bisericii, ci se cere ceva mai mult. Şi tocmai la acest “ceva mai mult” se referă Isus prin acele cuvinte cu privire la “poarta cea strâmtă”. Aici este răspunsul pozitiv, acel răspuns care asigură cu adevărat mântuirea. Ceea ce ne pune pe calea mântuirii nu poate fi un oarecare titlu de posesiune, ci o hotărâre personală. Aceasta apare şi mai clar în textul lui Matei, care pune faţă-n faţă cele două porţi – una strâmtă şi una largă – care duc una la viaţă şi alta la moarte.

Această imagine “a celor două căi” Isus o reia de la Moise şi de la proroci. Două sunt căile – citim în cărţile vechi – una a vieţii şi alta a morţii, însă mare este deosebirea dintre ele. De calea vieţii ţine dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, binecuvântarea pe cel care te blestemă, înfrânarea dorinţelor trupeşti, iertarea, sinceritatea şi mai ales păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Căii morţii îi aparţine tot ce e contrar acestora: violenţa, ipocrizia, minciuna, opresiunea, şi tot ce este contrar poruncilor lui Dumnezeu şi fericirii omului.

Doctrina cu privire la calea cea strâmtă îşi află dezvoltarea potrivită în lectura a doua de astăzi: “Domnul îl pedepseşte pe cel care-l iubeşte… ” Calea cea strâmtă nu este astfel dintr-un motiv neînţeles, sau dintr-un capriciu al lui Dumnezeu, care s-a distrat făcând-o aşa, ci din cauza păcatului, pentru că a existat păcatul şi răzvrătirea. Calea cea strâmtă a crucii este mijlocul predicat de Isus, şi chiar inaugurat de El însuşi, spre a îmbunătăţi această răzvrătire (păcatul) şi a intra în împărăţie. Dar pentru ce există o cale largă şi spaţioasă, şi o altă cale îngustă, mai greu de parcurs? Oare calea ce duce la prăpastie şi la rău este mai plăcută de parcurs, iar cealaltă este totdeauna dură şi obositoare?

Aici trebuie să facem o precizare, spre a nu cădea în ispita autorului Psalmului 73. Chiar şi acelui credincios din Vechiul Testament i se părea că nu există nici un fel de suferinţă pentru cei nelegiuiţi, că trupul lor le este totdeauna sănătos şi rumen, că nu duc lipsă de nimic şi nu sunt loviţi de nenorociri ca ceilalţi, ci totdeauna liniştiţi şi nestingheriţi de nimeni, adună bogăţii ca şi cum Dumnezeu i-ar prefera pe ei. Psalmistul s-a scandalizat în aşa fel de aceasta încât a fost ispitit să abandoneze calea nevinovăţiei sale, şi să facă şi el ca ceilalţi oameni. În această stare de agitaţie a intrat în Templu, a început să se roage, şi la un moment dat i s-a luminat mintea. Abia atunci a înţeles care este sfârşitul lor, adică sfârşitul nelegiuiţilor, şi a început să-L laude pe Dumnezeu şi să-I mulţumească din inimă pentru că nu se îndepărtase de El. Aşadar, lumină se face numai prin rugăciune şi prin reflecţii serioase asupra sfârşitului, a deznodământului.

Calea celor nelegiuiţi este largă numai la început, dar pe măsură ce se înaintează pe ea, aceasta devine tot mai strâmtă şi mai spinoasă, pentru ca în cele din urmă să se sfârşească în vreo prăpastie sau vreo înfundătură fără nici o ieşire… Calea celor drepţi este îngustă la început, însă apoi devine o adevărată magistrală “via regia”, pentru că pe această cale îl vom afla pe Isus Cristos, pe Duhul Sfânt cu toate darurile Lui. Caracteristica bucuriei pământeşti este de a diminua lent toată plăcerea, pentru ca în cele din urmă să degenereze în plictiseală şi tristeţe, asemenea unei cupe care la fund conţine drojdie; caracteristica bucuriei care vine de la Dumnezeu este de a creşte în intensitate şi a genera o dorinţă tot mai puternică, pe măsură ce se înaintează. Despre aceasta avem o frumoasă confirmare şi în lectura a doua de astăzi: “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar pe urmă, aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roade de pace ale neprihănirii”.

Să reluăm deci, firul cuvântării: Isus a ilustrat două metode deosebite de a se afla pe calea mântuirii: a pretinde posedarea ei prin vreun privilegiu din naştere, sau prin vreun merit din trecut (de a fi făcut minuni în numele lui Isus), şi a căuta această mântuire zi de zi, cu toată umilinţa, aşa cum a făcut Isus. Acum, acest cuvânt a intervenit în realitatea noastră de astăzi: Ce ne spune? Evidenţiază două moduri de a fi în Biserică, adică scoate la lumină două categorii de creştini: cei care se cred feriţi de orice primejdie, numai prin simplul fapt că aparţin Bisericii, pentru că au fost botezaţi sau pentru că îşi botează copiii, ori pentru că discută adesea despre religie cu prieteni şi cunoscuţi, şi acei creştini care îşi trăiesc cu adevărat credinţa lor: cei care se roagă, cei care colaborează, după putinţă, la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, cei care îşi dau toată silinţa de a-i iubi pe fraţi.

Despre aceştia din urmă spune Isus că sunt puţini. “Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7,14). Cu toate acestea, s-ar părea că aici Isus se pronunţă chiar şi asupra numărului celor mântuiţi, însă în realitate nu vorbeşte despre cei care se mântuiesc, ci numai despre cei care se află pe calea mântuirii. Putem noi oare presupune, chiar şi pentru moment, că numai acel număr mic de creştini practicanţi şi zeloşi se vor mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde pentru vecie? Este posibil a ne gândi la aşa ceva şi a mai continua să credem în paternitatea lui Dumnezeu? Eu cred că cea mai mare nenorocire a noastră stă în faptul că tindem tot mai mult spre schematizare, şi spre a-i indica alternative rigide chiar şi lui Dumnezeu, fără a ne da seama că poate avea şi alte căi de a ajunge la El decât cele cunoscute de noi.

Isus are în vedere mântuirea, întrucât aceasta poate fi realizată după planul normal revelat de Dumnezeu, mântuirea care trebuie să slujească drept semn pentru mântuirea altora. Nu este exclus ca Dumnezeu să poată mântui şi în afara acelui cadru privilegiat, să spunem aşa în afara planului oficial al mântuirii, care trece prin Israel şi Biserică, şi care nici în Israel şi nici în Biserică nu este realizat decât într-o mică măsură, şi într-un mic număr de credincioşi. Scris este: “Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască!” (1Timotei 2,4).

O bună parte din lecturile de astăzi evidenţiază această universală chemare a lui Dumnezeu la mântuire: “Eu voi veni ca să adun toate popoarele…; ele vor vedea slava Mea”. “Te vor lăuda Doamne, toate popoarele pământului! ” Iar în Evanghelie am auzit cuvintele: “Vor veni de la Răsărit şi de la Apus… şi se vor aşeza la masă în împărăţia lui Dumnezeu”. Însă, din moment ce Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, El este destul de puternic de a realiza ceea ce vrea. Într-o bună zi, apostolii, îngroziţi de exigenţele expuse de Isus, au exclamat: “Atunci cine poate fi mântuit? ” Iar El a răspuns cu următoarele cuvinte, care ne pot lămuri şi pe noi: “Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”.

Sfântul Pavel spune şi el ceva care ne poate lumina cât de cât asupra acestei dificile probleme: “Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Cristos, şi dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: Ziua Domnului o va face cunoscută căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Ce anume înseamnă acest foc, nu ştim; poate efectiv înseamnă ceva asemănător cu ceea ce teologia şi tradiţia Bisericii numesc “purgator”, dacă prin acesta înţelegem un adevărat loc, sau mai bine spus o ocazie de curăţire şi de recunoaştere a propriilor greşeli. O oarecare doctrină despre purgator este cerută de credinţă, pentru ca însăşi credinţa să nu se schimbe în disperare.

Vom încheia aşadar cu aceste gânduri: tot va trebui să trecem prin poarta cea strâmtă; deosebirea este că unii vor trece acum, în viaţa aceasta cu dragoste, spre a cunoaşte chiar de pe acum libertatea şi slava fiilor lui Dumnezeu; alţii vor trebui să treacă într-un mod misterios după moarte, când trecerea va fi mult mai anevoioasă. Deci, Cuvântul Domnului ne lasă astăzi cu două sentimente deosebite: unul este “frica mântuitoare”, la gândul cât de actuală şi de serioasă este problema mântuirii noastre, iar altul, un sentiment de bucurie gândindu-ne cât de mare este voinţa lui Dumnezeu de a ne mântui cu orice preţ. Pentru a ne asigura de această voinţă a Sa, El ni L-a dat pe Isus Cristos, şi fiecare Sfântă Împărtăşanie pe care o primim este reconfirmarea şi garanţia că Dumnezeu ne vrea binele şi că ne vrea mântuiţi.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin