Predici

Dacă ar trebui să urmăm indicaţia Liturghiei, fără îndoială astăzi ar trebui să vorbim despre virtutea ospitalităţii. De fapt, aceasta este tema unitară a Liturghiei de azi. În prima lectură se pare că însuşi Dumnezeu se prezintă ca oaspete al lui Avraam (tradiţia creştină a interpretat totdeauna cei trei oameni, sau îngeri, primiţi de Avraam, ca simbolul Preasfintei Treimi). În lectura evanghelică, Isus este cel primit ca oaspete în casa Martei şi a Mariei. Tema aceasta, a ospitalităţii, trebuie redescoperită complet în societatea noastră individualistă şi anonimă.

Scriptura ne ajută să descoperim în profunzime ce este ospitalitatea; ea nu este numai un semn de umanitate, ci un aspect al poruncii celei noi a lui Isus Cristos. Primirea de oaspeţi, adică a străinului, pentru noi înseamnă a-L primi pe însuşi Cristos, care s-a identificat cu toţi cei străini şi nevoiaşi, şi care, în episodul ucenicilor de la Emaus, a luat El însuşi înfăţişarea unui călător. Înseamnă să deschidem uşa casei noastre, aşa cum au făcut Avraam, Marta şi Maria, spre a-L primi în casa noastră pe Isus, care trece astăzi prin lume. Tocmai această însemnătate o au cuvintele: “… Mie Mi-aţi făcut!” În cele din urmă mai înseamnă că noi toţi suntem nişte oaspeţi şi străini pe acest pământ, adică numai în trecere spre Domnul.

Aceasta este tema pe care ne-o propune Liturghia din această duminică, şi este unica ocazie din cei trei ani liturgici când acest fapt răsună în liturghia duminicală, iar noi avem stricta obligaţie de a nu-l lăsa să sune în pustiu. Isus se află la Betania, în casa Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr. Aceasta era o familie de prieteni, în care Isus obişnuia să vină din când în când, atunci când se afla prin părţile locului. Maria avea o bucurie nespusă că L-a văzut pe Învăţător în casa lor, spre a putea asculta în tăcere şi cu toată atenţia inimii cuvintele vieţii de veci. Cu această intenţie şi cu aceste gânduri, ea îi sorbea cuvintele, ghemuită fiind la picioarele Sale.

În schimb Marta era foarte preocupată de a-i face lui Isus o primire cum se cuvine. Nu este greu de imaginat tonul, între serios şi glumă, cu care ea se opreşte în faţa lui Isus şi a Mariei, spunând: “Doamne, drept este ca sora mea să mă lase singură, tocmai acum când am atâtea de făcut? Spune-i să mă ajute şi ea!” Tocmai acesta a fost momentul în care Isus a rostit acele cuvinte care de sine stătătoare formează o mică Evanghelie: “Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, însă un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu se va lua de la dânsa”.

Acum trebuie să părăsim casa Martei şi a Mariei, şi să revenim la momentul de faţă. Noi, în clipa aceasta, suntem familia care L-a primit pe Isus ca oaspete; această biserică, şi această adunare a noastră, este casa din Betania, în care vorbeşte Învăţătorul, iar noi suntem Marta şi Maria. Aşadar El, în clipa aceasta, ne spune: “Prietene, tu te preocupi şi te agiţi, vrând a face mai multe lucruri deodată, şi nu-ţi dai seama că întotdeauna uiţi de lucrul cel mai de căpetenie şi cel mai important…” Cât de adevărate sunt aceste cuvinte ale Domnului! El are dreptate: viaţa noastră se scurge cu greu printre multe lucruri: visuri, proiecte, afaceri, ocupaţii, griji… Noi suntem tot atâtea Marte, extrem de ocupaţi, închipuindu-ne că executăm lucrurile cele mai importante din lume, dar în schimb nu facem altceva decât să pierdem vremea: facem lucruri inutile, ne agităm pentru anumite lucruri numai pentru că sunt urgente, nu importante, ne gândim la unele evenimente care poate nu se vor întâmpla niciodată.

Aceasta nu poate fi decât minciuna şi vanitatea vieţii noastre: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, spune textul biblic. Isus a spus o dată: “Cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la înălţimea lui?… Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea; sau cu ce ne vom îmbrăca?” Prin cuvintele Sale, Isus ne îndeamnă să ieşim din această vanitate şi împrăştiere a minţii, şi ne arată calea ce duce spre adevăratul lucru de trebuinţă… Este aceeaşi chemare pe care o aflăm şi în altă Evanghelie, atunci când se vorbeşte despre omul care a descoperit o comoară în ţarina lui, sau despre negustorul care a aflat o perlă preţioasă, şi care îşi vinde toate pietrele sale scumpe, ca să o cumpere.

Dar care ar fi oare unicul lucru cu adevărat important, această “parte mai bună”, care nu se va lua de la cel ce şi-a ales-o? Evanghelia ne răspunde răspicat: este tocmai ceea ce şi-a ales Maria. Dar ce şi-a ales Maria? Ea s-a hotărât să-l asculte pe Isus, şi cu Isus, ea a ales totul: împărăţia Sa, voinţa Sa…, a ales ceea ce este veşnic, ceea ce rămâne pentru totdeauna, comoara ascunsă, pe care hoţii nu o pot fura şi pe care nici moliile nu o pot distruge. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, se obligă a ne lămuri bine în ce constă acest lucru necesar, această parte mai bună despre care ne vorbeşte Evanghelia. Această parte, spune el, este Cristos în voi, taina ascunsă din veşnicie şi din toate veacurile, descoperită însă acum sfinţilor Săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri: “Cristos în voi, nădejdea slavei”.

Cristos în noi, nădejdea slavei. Acesta este într-adevăr lucrul cel mai mare şi mai trebuincios. Trebuie să-L cunoaştem pe acest Cristos care se află în noi, în inima noastră, pe care nimeni nu ni-L poate răpi, care se află de faţă şi care ne vorbeşte în Biserică, aşa cum vorbea în casa Martei şi a Mariei, şi care este speranţa şi garanţia slavei, adică a biruinţei noastre finale asupra deşertăciunii şi a morţii.

Ce vom spune atunci despre toată truda şi despre toate preocupările Martei? Despre zelul ei? Cuvintele lui Isus nu au descalificat acest zel. Desigur, nu întâmplător, Luca a plasat unul după altul episodul Samariteanului Milostiv şi episodul Martei şi al Mariei. Ceea ce El dojeneşte tacit în comportarea Martei nu este voinţa ei de a sluji, grija sau graba pentru ca oaspetele să se simtă bine în casa ei, pentru că aceasta intră, aşa cum am văzut, în porunca dragostei faţă de aproapele, şi ştim cu toţii cât de mult stătea la Inima lui Isus aceasta. Ceea ce corijează Isus în comportarea Martei este că ea se lasă prea mult antrenată de iureşul ocupaţiilor: excesiva importanţă pe care o acordă lucrurilor exterioare şi materiale, pierzând oarecum chiar sensul proporţiilor şi al valorilor.

Din moment ce îl cunoştea pe Isus, Marta ar fi trebuit să ştie, de acum, că mai multă plăcere ar fi avut El ca ea să stea lângă dânsul şi să-L asculte, decât să trudească pentru pregătirea unui prânz copios, deoarece hrana Lui cea mai bună era de a face şi de a vesti voinţa Tatălui. Toate acestea ne fac să înţelegem, aşa cum se întâmplă adesea în cazuri similare, că Marta, fără să-şi dea seama, căuta mai mult a face să pară că este o bună gospodină, decât a face ca oaspetele să fie mulţumit; cu alte cuvinte, se căuta mai mult pe sine însăşi.

Din episodul Martei şi al Mariei vom scoate în cele din urmă această învăţătură: cea mai bună metodă de a fi Marta este a fi Maria! Ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, obişnuinţa de a ne ruga şi de a reflecta, dacă nu chiar şi a contempla, purifică orice acţiune, împiedică să ne căutăm pe noi înşine, chiar şi atunci când venim în ajutorul fraţilor noştri; permite să observăm şi să respectăm prioritatea, să facem totul cu calm, care este cea mai bună metodă de a face bine toate lucrurile, şi de a produce chiar mai mult.

Maria şi-a ales partea cea mai bună. Dar noi? Oare am ales noi totdeauna partea cea mai bună? Nu cumva suntem şi noi tot atâtea Marte preocupate de lucruri inutile, care se vor sfârşi odată cu noi? Alegerea se poate observa printr-un fapt precis: Maria, şezând la picioarele lui Isus, asculta Cuvântul Său. Asculta nu numai cu urechile, ci şi cu toată inima şi cu toată fiinţa ei; ea dădea ascultare lui Isus. Şi noi trebuie să învăţăm această ascultare profundă, în aşa fel încât tot Cuvântul lui Isus, pe care-l ascultăm în biserică, sau pe care-l citim, să ne revină în minte la momentul oportun, atunci când ne aflăm în faţa unei hotărâri de luat, sau când avem de depăşit o dilemă sau chiar o ispită. Noi trebuie să fim pentru Cuvântul lui Dumnezeu acel teren bun, despre care se vorbeşte în parabola Semănătorului.

Marta nu înţelesese că Isus venise în casa ei pentru a o hrăni, şi nu ca să fie hrănit El de către dânsa, de aceea era atât de preocupată cu bucătăria. Aceasta este veşnica ispită, de a da prioritate faptelor, nu credinţei, de a nu ne lăsa întrecuţi de Dumnezeu în generozitate şi dragoste. Chiar şi aici, printre noi, Isus vine ca oaspete, însă El este Acela care vrea să ne hrănească, ceea ce a şi făcut până acum, cu al Său Cuvânt, şi o va face peste puţină vreme şi cu Trupul Său. Să-L primim cu bucurie şi cu fervoare, fiindcă tocmai El este “Partea cea mai Bună” pe care nimeni nu o va lua de la noi, în veci de veci.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin