Start > Ritul bizantin > Limba: un bun sau un blestem?

Limba: un bun sau un blestem?

13 July 2007
1,779 afișări

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Rusalii

Sf. Ioan Gură-de-Aur spune că nimic nu este mai rău decât nerecunoștința. Într-adevăr, dragi prieteni, nimic nu supără pe om atât de mult ca și comportamentul unei persoane nerecunoscătoare. Când cineva îți dă un lucru atât de mic precum un pahar de apă atunci când ți-e sete, regulile de bună purtare spun că trebuie să îi mulțumești. Chiar și o persoană simplă, care nu a auzit de codul bunelor maniere, spune “Mulțumesc” din politețe obișnuită. Nu voi uita niciodată că atunci când eram student în Constantinopol, la un moment dat, după o zi de cumpărături în oraș, doream să mă întorc cu autobuzul la locuința în care stăteam. Spre rușinea mea, am descoperit că nu mai aveam nici un ban în buzunar ca să îi plătesc șoferului. Tocmai pe când el se pregătea să îmi închidă ușa în față, un străin, un turc, a plătit biletul pentru mine. Nu voi uita niciodată bunăvoința acestui “bun samaritean” din zilele noastre.

Pericopa evanghelică de astăzi, însă, nu vorbește despre bunuri materiale care, indiferent de valoarea lor, rămân materie neînsuflețită; pasajul evanghelic ne relatează în schimb vindecarea de către Isus a trei persoane care sufereau mult – doi oameni orbi, și unul surd și mut. Amândouă miracolele sunt vrednice de a fi cunoscute, altfel nu ni le-ar fi relatat Matei. Sf. Ioan scrie: “Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Isus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25). Ceea ce Isus a spus și a făcut și nu a fost pus în scris pentru noi a devenit Tradiție, transmisă oral de la o generație de creștini la alta. Biserica a fost și rămâne păzitorul, judecătorul și criteriul după care se decide integritatea și autenticitatea a ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Tradiție.

Matei nu ne descrie atitudinea, comportamentul celor trei oameni după vindecarea lor. Presupunem că i-au fost recunoscători Învățătorului, spre deosebire de cei nouă leproși de la Luca 17. Matei ne descrie însă atitudinea și comportamentul fariseilor. Acești lideri ai poporului evreu, pentru că nu puteau să nege realitatea acestor miracole, au lansat în schimb o acuzație răutăcioasă, nu doar împotriva lui Cristos, ci și împotriva Spiritului Sfânt: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Înainte ei l-au acuzat pe Isus că violează caracterul sacru al sabatului. O dată l-au acuzat că le permite discipolilor Săi să mănânce fără să se spele pe mâini. Altă dată l-au acuzat că stă la masă cu vameșii și păcătoșii. Dar această acuzație a fost cea mai rea dintre toate. De ce? Pentru că au existat întotdeauna (și mai există încă) oameni simpli care sunt gata prea ușor să creadă calomniile care se spun despre o persoană. În America se obișnuiește să acuzi persoana de care nu îți place că este homosexual. În Grecia îl numești comunist. În Palestina primului secol, îl acuzai că are de-a face cu spiritele rele – un mod sigur de a scăpa de dușmanii tăi.

Deoarece oamenii îi considerau pe farisei bărbați remarcabili, și pentru că aceștia nu puteau să facă și ei minunile lui Isus (și cine dintre muritori ar putea?), au trebuit să îl acuze, și acuzația lor a fost oribilă: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Sf. Ioan Gură-de-Aur arată că acuzația nu doar a fost motivată de invidie, ci a fost și total ridicolă; pentru că, spune mai departe Părintele Bisericii, vindecările făcute de Cristos nu s-au limitat doar la alungarea demonilor: “El a curățat leproși, a înviat morți, a potolit mări în furtună, a iertat păcate, a proclamat Împărăția cerului, și mult mai multe”. Iubiților, foarte des falșii acuzatori, îmbătați de zelul invidiei lor, nu știu de unde să înceapă și unde să se oprească. Nu trebuie decât să își deschidă gura, și ies imediat bârfe și calomnii fără logică și fără limită. Răul se înmulțește când calomnia se transformă într-o organizată “campanie de defăimare”, după cum vedem în pasajul evanghelic de astăzi, în care toți fariseii mințeau împotriva Fiului lui Dumnezeu.

O veche legendă spune că un rege egiptean a trimis o dată un animal mort pentru a fi folosit în sacrificiu de către filozoful Pittokos, pentru ca acesta să determine care parte a animalului mort era cea mai prețioasă, și care era cea mai puțin valoroasă. Filozoful a tăiat limba animalului și a trimis-o înapoi regelui cu o scurtă notiță: “Aceasta este atât partea cea mai valoroasă cât și cea mai puțin valoroasă a animalului”. Evident, filozoful vorbea metaforic despre limba umană. Sf. Iacob scrie: “Așa și limba mic mădular este dar cu lucruri mari se fălește! … Foc este limba și își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei… Limba nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul” (Iacob 3,5-10).

Dumnezeu ne-a dat limbile ca să le folosim pentru bine, nu pentru acuzații false. Din întreaga creație, omul este singura creatură care poate bârfi, calomnia și minți. “Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieșirea 20,16). Să ne amintim că nu avem monopol asupra virtuților; și aproapele nostru are unele virtuți. Și să ne amintim aceste cuvinte ale Domnului nostru: “Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,36-37).

Ritul bizantin