Start > Ritul latin > Recensământul celor drepți

Recensământul celor drepți

18 July 2007
765 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Pentru a echilibra balanța

Câți sunt drepții care salvează cetatea “condamnată” din cauza infamiei sale? Care este greutatea necesară pentru a înclina balanța lui Dumnezeu de partea milostivirii și nu a pedepsei? Avram, în curajoasa sa “negustorie” cu Dumnezeu, în rugăciunea sa făcută cu o umilință arzătoare, sau din umilință îndrăzneață (“vezi cum îndrăznesc să vorbesc Domnului Meu, eu care sunt praf și cenușă…”), reușește să obțină o reducere diferită a balanței, care sfârșește să devină de-a dreptul trucată, în avantajul oamenilor.

Prețul de plătit coboară în mod considerabil, într-un chip cu totul disproporționat în beneficiul pe care el dorește să-l dobândească. Când este la mijloc omul, Dumnezeu acceptă generos să “piardă”, să ne ierte. Afacerile profitabile le combină mereu omul (și credința sa). Dumnezeu are un punct slab. Are o latură descoperită. O parte vulnerabilă. Milostivirea, mai precis.

Și omul are la dispoziție o armă infailibilă: credința. (Și discursul lui Isus asupra rugăciunii insistente nu este altceva decât o descoperire a acestui plan secret: slăbiciunea Tatălui pe de o parte, și forța irezistibilă a credinței omului pe de altă parte: “Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide…”). Avram, care are o credință într-o măsură net superioară față de a noastră, obține “reduceri” progresive, până să ajungă la cifra minimă de zece drepți. Zece drepți pot să ajungă pentru a egala conturile, chiar dacă greutatea răului acumulat de mii și mii de indivizi, specializați în nelegiuiri, apare zdrobitor. Zece drepți sunt suficienți pentru a înclina balanța de partea bunăvoinței. Zece drepți au capacitatea de a răsturna soarta Sodomei și Gomorei, de a repara faima rea și a merita un nume bun acestor două cetăți blestemate.

Avram reduce treptat, treptat, oferta. Și Dumnezeu este de acord cu aceste reduceri treptate, pentru că vede că, în compensație, crește credința celui care îi stă în față. (Cu adevărat paradoxal, și nu știu cât de apreciată de cineva, această stranie contabilitate, conform căreia micșorarea ofertelor este semn de mărire a credinței…).

Când Dumnezeu vrea să știe

Începutul poate părea descurajator. “Strigătul Sodomei și Gomorei este prea mare și păcatul lor este foarte grav. Vreau să cobor să văd dacă într-adevăr au făcut tot răul al cărui strigăt a ajuns până la mine: vreau să o știu!” De-a dreptul neliniștit acest Dumnezeu care “vrea să știe”, care intenționează să conducă el însuși ancheta pentru a stabili responsabilitatea. Și în acest punct Avram îndrăznește să prezinte lui Dumnezeu “cealaltă față a cetății”.

Au fost mai întâi informatori care au acuzat, denunțat, documentat felurite nelegiuiri, au exprimat dispreț, au cerut pedeapsă dreaptă, au protestat că nu se mai poate… Sau au redactat un raport îndărătnic asupra păcatelor. Avram propune un raport de semn opus. Pe partea binelui, a speranței, a luminii. În loc să aștearnă un raport detailat, lasă să se întrevadă că există și o altă realitate. Pozitivă, chiar dacă modestă. Cineva, poate, este atestat pe partea binelui. Ține în mână un steag curat. Nu s-a lăsat amestecat și antrenat în prăbușire. Merge cu curaj pe cărările dreptății, onestității, coerenței. Are curajul de a face diferit.

Nu sunt mulți. Poate cinzeci, douăzeci. Poate numai zece. Dar este important să se știe că există acești “rezistenți” împotriva tiraniei răului. Este această opoziție tenace față de dictatura infamiei. Este această față necunoscută a realității. Cetatea este în afară de pericol fiindcă circulă cineva (nu are importanță numărul) care stă în afara hegemoniei “tuturor”, nu a acceptat șantajul mulțimii, nu a cedat la evidența lucrurilor care “merg rău”, nu s-a resemnat la sentința conform căreia “nu este nimic de făcut”. Cetatea este salvată, mai ales, pentru că este un om de credință ca Avram, care nu o face pe acuzatorul implacabil, dar desfășoară rolul de mijlocitor, nu vorbește împotriva ci vorbește în favoare, nu denunță faptele rele ci anunță posibilitatea a ceva bun, chiar dacă este ascuns.

“Cel drept” nu știe că este drept

Dar ce să facă pentru a observa prezența acestor zece drepți? Și cine trebuie să facă recensământul? Avram, în acest punct, se trage modest de o parte. El nu se simte vrednic de a decide cine este drept și cine nu. Rolul său a fost acela de a lăsa să se bănuiască existența binelui și a cuiva care să-l facă cu curaj. Nimeni dintre noi nu are dreptul să distribuie certificate de autenticitate creștină, de garanție a credinței altuia (există vinuri și diferite produse DOC. Dar pare improbabil că pot să existe etichete COC - creștini cu originea controlată -, chiar dacă cineva poate fi mereu tentat să lipească sau să întocmească liste în acest sens).

Pentru noi este suficient să fim convinși că în lume există acești drepți, care restabilesc echilibrul, neutralizând puterea (și strigătul) răului, țin în picioare baraca. Chiar dacă i-am găsi, pe acești drepți, am reuși să-i identificăm, și i-am întreba, ei ar evita să se declare drepți. Nu au avut niciodată pretenția de a se considera “drepți” (și sunt tocmai pentru că nu știu că sunt drepți).

O rugăciune capcană

Pagina evangheliei ne prezintă, în perspectiva lui Luca, împrejurările în care Învățătorul a învățat pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”. Cineva a definit-o ca “o rugăciune capcană”. Pentru că nu tolerează spectatori neutri. Adică, rugăciune și asumare de responsabilitate în același timp. Cerere și ofertă de colaborare. Aceasta este capcana pregătită de Cristos: o rugăciune scurtă, simplă, puține fraze incisive, dar care te deschide în fața unui program de viață a cărei vastitate este atât de mare încât îți dă fiori.

Te înșeli că dai ordine lui Dumnezeu (“vie Împărăția ta”, “dă-ne”, “iartă”, “eliberează-ne”…). Dar observi, îndată, că El are să-ți încredințeze obligații precise. Nu este nimic din ceea ce cerem care să ne scutească de a acționa, să ne lase liniștiți, scufundați în fotoliu sau înțepeniți pe genuflexor, convinși că am aranjat totul, pentru că am vorbit cu El despre datorii. “Tatăl nostru” ne vindecă: de orbire, de surzenie, de paralizie. Rugăciunea ne deschide ochii, pentru că ne face să descoperim ceea ce trebuie să facem: exact tot ceea ce spunem. Ne deschide urechile, pentru că ne face să ascultăm ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi: exact ceea ce cerem de la El. Ne pune pe picioare, pentru că ne eliberează de inerție, de lene, de “demisii”. Prin care ne regăsim “trimiși” să realizăm, sau să colaborăm pentru a realiza acel program amețitor: de a face cunoscut numele Tatălui, de a împlini voința sa, de a asigura pâinea pe masa oamenilor, de a dărui iertarea, de a construi pacea.

De recitat în picioare

S-a observat, pe drept, că “Tatăl nostru” este o rugăciune de recitat în picioare. Gata de a pleca, după ce am primit ordinele, după ce am înțeles. Altceva decât o rugăciune ca abdicare, fugă, alibi. În rugăciune Dumnezeu ne înrolează pentru operațiuni importante. Este capcana divină: Dumnezeu cere de la noi ceea ce noi cerem de la El. Sau mai bine: ne cere să participăm la acțiune.

Te apropii, devii familiar cu El. Și El te înșfacă neînduplecat, și nu va slăbi prinsoarea până când nu ai dus până la capăt datoria încredințată. Dacă riști să pronunți acele cuvinte, se declanșează capcana. Cuvintele rugăciunii te capturează fără milă. Cazi înăuntru. Și nu poți ieși decât dacă te decizi să faci câțiva pași. În ce direcție? Nu ai bănuit-o încă? Evident în însăși acelea pe care le-ai indicat tu în rugăciune: Împărăția, pâinea, iertarea, victoria asupra răului.

Metoda cea mai bună: persoana care se roagă

Dați-mi un individ care se roagă, și nu voi mai avea nevoie de explicații despre rugăciune. Isus, cu modul său de a se ruga, trezește în ucenici nostalgia rugăciunii, exigența unui mod diferit de a se ruga. Mulți educatori se arată preocupați de “cum” să învețe să se roage diferitele categorii de persoane. Este un singur “cum”, o unică metodă de neînlocuit. Trebuie să fie o făptură de rugăciune. Un preot care se roagă, părinți care se roagă, devin capabili de a face să izvorască dorința, să comunice gustul, să descopere frumusețea, să observe necesitatea, să comunice fascinația rugăciunii. Adică textul fundamental rămâne persoana care se roagă.

Ritul latin