Predici

Pentru a echilibra balanţa

Câţi sunt drepţii care salvează cetatea “condamnată” din cauza infamiei sale? Care este greutatea necesară pentru a înclina balanţa lui Dumnezeu de partea milostivirii şi nu a pedepsei? Avram, în curajoasa sa “negustorie” cu Dumnezeu, în rugăciunea sa făcută cu o umilinţă arzătoare, sau din umilinţă îndrăzneaţă (“vezi cum îndrăznesc să vorbesc Domnului Meu, eu care sunt praf şi cenuşă…”), reuşeşte să obţină o reducere diferită a balanţei, care sfârşeşte să devină de-a dreptul trucată, în avantajul oamenilor.

Preţul de plătit coboară în mod considerabil, într-un chip cu totul disproporţionat în beneficiul pe care el doreşte să-l dobândească. Când este la mijloc omul, Dumnezeu acceptă generos să “piardă”, să ne ierte. Afacerile profitabile le combină mereu omul (şi credinţa sa). Dumnezeu are un punct slab. Are o latură descoperită. O parte vulnerabilă. Milostivirea, mai precis.

Şi omul are la dispoziţie o armă infailibilă: credinţa. (Şi discursul lui Isus asupra rugăciunii insistente nu este altceva decât o descoperire a acestui plan secret: slăbiciunea Tatălui pe de o parte, şi forţa irezistibilă a credinţei omului pe de altă parte: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide…”). Avram, care are o credinţă într-o măsură net superioară faţă de a noastră, obţine “reduceri” progresive, până să ajungă la cifra minimă de zece drepţi. Zece drepţi pot să ajungă pentru a egala conturile, chiar dacă greutatea răului acumulat de mii şi mii de indivizi, specializaţi în nelegiuiri, apare zdrobitor. Zece drepţi sunt suficienţi pentru a înclina balanţa de partea bunăvoinţei. Zece drepţi au capacitatea de a răsturna soarta Sodomei şi Gomorei, de a repara faima rea şi a merita un nume bun acestor două cetăţi blestemate.

Avram reduce treptat, treptat, oferta. Şi Dumnezeu este de acord cu aceste reduceri treptate, pentru că vede că, în compensaţie, creşte credinţa celui care îi stă în faţă. (Cu adevărat paradoxal, şi nu ştiu cât de apreciată de cineva, această stranie contabilitate, conform căreia micşorarea ofertelor este semn de mărire a credinţei…).

Când Dumnezeu vrea să ştie

Începutul poate părea descurajator. “Strigătul Sodomei şi Gomorei este prea mare şi păcatul lor este foarte grav. Vreau să cobor să văd dacă într-adevăr au făcut tot răul al cărui strigăt a ajuns până la mine: vreau să o ştiu!” De-a dreptul neliniştit acest Dumnezeu care “vrea să ştie”, care intenţionează să conducă el însuşi ancheta pentru a stabili responsabilitatea. Şi în acest punct Avram îndrăzneşte să prezinte lui Dumnezeu “cealaltă faţă a cetăţii”.

Au fost mai întâi informatori care au acuzat, denunţat, documentat felurite nelegiuiri, au exprimat dispreţ, au cerut pedeapsă dreaptă, au protestat că nu se mai poate… Sau au redactat un raport îndărătnic asupra păcatelor. Avram propune un raport de semn opus. Pe partea binelui, a speranţei, a luminii. În loc să aştearnă un raport detailat, lasă să se întrevadă că există şi o altă realitate. Pozitivă, chiar dacă modestă. Cineva, poate, este atestat pe partea binelui. Ţine în mână un steag curat. Nu s-a lăsat amestecat şi antrenat în prăbuşire. Merge cu curaj pe cărările dreptăţii, onestităţii, coerenţei. Are curajul de a face diferit.

Nu sunt mulţi. Poate cinzeci, douăzeci. Poate numai zece. Dar este important să se ştie că există aceşti “rezistenţi” împotriva tiraniei răului. Este această opoziţie tenace faţă de dictatura infamiei. Este această faţă necunoscută a realităţii. Cetatea este în afară de pericol fiindcă circulă cineva (nu are importanţă numărul) care stă în afara hegemoniei “tuturor”, nu a acceptat şantajul mulţimii, nu a cedat la evidenţa lucrurilor care “merg rău”, nu s-a resemnat la sentinţa conform căreia “nu este nimic de făcut”. Cetatea este salvată, mai ales, pentru că este un om de credinţă ca Avram, care nu o face pe acuzatorul implacabil, dar desfăşoară rolul de mijlocitor, nu vorbeşte împotriva ci vorbeşte în favoare, nu denunţă faptele rele ci anunţă posibilitatea a ceva bun, chiar dacă este ascuns.

“Cel drept” nu ştie că este drept

Dar ce să facă pentru a observa prezenţa acestor zece drepţi? Şi cine trebuie să facă recensământul? Avram, în acest punct, se trage modest de o parte. El nu se simte vrednic de a decide cine este drept şi cine nu. Rolul său a fost acela de a lăsa să se bănuiască existenţa binelui şi a cuiva care să-l facă cu curaj. Nimeni dintre noi nu are dreptul să distribuie certificate de autenticitate creştină, de garanţie a credinţei altuia (există vinuri şi diferite produse DOC. Dar pare improbabil că pot să existe etichete COC - creştini cu originea controlată -, chiar dacă cineva poate fi mereu tentat să lipească sau să întocmească liste în acest sens).

Pentru noi este suficient să fim convinşi că în lume există aceşti drepţi, care restabilesc echilibrul, neutralizând puterea (şi strigătul) răului, ţin în picioare baraca. Chiar dacă i-am găsi, pe aceşti drepţi, am reuşi să-i identificăm, şi i-am întreba, ei ar evita să se declare drepţi. Nu au avut niciodată pretenţia de a se considera “drepţi” (şi sunt tocmai pentru că nu ştiu că sunt drepţi).

O rugăciune capcană

Pagina evangheliei ne prezintă, în perspectiva lui Luca, împrejurările în care Învăţătorul a învăţat pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”. Cineva a definit-o ca “o rugăciune capcană”. Pentru că nu tolerează spectatori neutri. Adică, rugăciune şi asumare de responsabilitate în acelaşi timp. Cerere şi ofertă de colaborare. Aceasta este capcana pregătită de Cristos: o rugăciune scurtă, simplă, puţine fraze incisive, dar care te deschide în faţa unui program de viaţă a cărei vastitate este atât de mare încât îţi dă fiori.

Te înşeli că dai ordine lui Dumnezeu (“vie Împărăţia ta”, “dă-ne”, “iartă”, “eliberează-ne”…). Dar observi, îndată, că El are să-ţi încredinţeze obligaţii precise. Nu este nimic din ceea ce cerem care să ne scutească de a acţiona, să ne lase liniştiţi, scufundaţi în fotoliu sau înţepeniţi pe genuflexor, convinşi că am aranjat totul, pentru că am vorbit cu El despre datorii. “Tatăl nostru” ne vindecă: de orbire, de surzenie, de paralizie. Rugăciunea ne deschide ochii, pentru că ne face să descoperim ceea ce trebuie să facem: exact tot ceea ce spunem. Ne deschide urechile, pentru că ne face să ascultăm ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi: exact ceea ce cerem de la El. Ne pune pe picioare, pentru că ne eliberează de inerţie, de lene, de “demisii”. Prin care ne regăsim “trimişi” să realizăm, sau să colaborăm pentru a realiza acel program ameţitor: de a face cunoscut numele Tatălui, de a împlini voinţa sa, de a asigura pâinea pe masa oamenilor, de a dărui iertarea, de a construi pacea.

De recitat în picioare

S-a observat, pe drept, că “Tatăl nostru” este o rugăciune de recitat în picioare. Gata de a pleca, după ce am primit ordinele, după ce am înţeles. Altceva decât o rugăciune ca abdicare, fugă, alibi. În rugăciune Dumnezeu ne înrolează pentru operaţiuni importante. Este capcana divină: Dumnezeu cere de la noi ceea ce noi cerem de la El. Sau mai bine: ne cere să participăm la acţiune.

Te apropii, devii familiar cu El. Şi El te înşfacă neînduplecat, şi nu va slăbi prinsoarea până când nu ai dus până la capăt datoria încredinţată. Dacă rişti să pronunţi acele cuvinte, se declanşează capcana. Cuvintele rugăciunii te capturează fără milă. Cazi înăuntru. Şi nu poţi ieşi decât dacă te decizi să faci câţiva paşi. În ce direcţie? Nu ai bănuit-o încă? Evident în însăşi acelea pe care le-ai indicat tu în rugăciune: Împărăţia, pâinea, iertarea, victoria asupra răului.

Metoda cea mai bună: persoana care se roagă

Daţi-mi un individ care se roagă, şi nu voi mai avea nevoie de explicaţii despre rugăciune. Isus, cu modul său de a se ruga, trezeşte în ucenici nostalgia rugăciunii, exigenţa unui mod diferit de a se ruga. Mulţi educatori se arată preocupaţi de “cum” să înveţe să se roage diferitele categorii de persoane. Este un singur “cum”, o unică metodă de neînlocuit. Trebuie să fie o făptură de rugăciune. Un preot care se roagă, părinţi care se roagă, devin capabili de a face să izvorască dorinţa, să comunice gustul, să descopere frumuseţea, să observe necesitatea, să comunice fascinaţia rugăciunii. Adică textul fundamental rămâne persoana care se roagă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin