Predici

Iese în plină evidenţă, din prima lectură şi din evanghelie, tema ospitalităţii. Aceasta nu înseamnă că în cele două episoade nu apar diferenţe importante. Avram, de exemplu, află o totală colaborare din partea soţiei în pregătirile pentru a primi pe cei trei oaspeţi misterioşi (adică pe Domnul). Marta, în schimb, nu reuşeşte să obţină complicitatea surorii sale Maria, în activitatea ei frenetică determinată de sosirea în casă a prietenului Isus. Pe lângă aceasta: Domnului pare să-i placă mult banchetul somptuos pregătit de Avram. În timp ce Isus nu aprobă truda Martei, mai mult o mustră, fie chiar şi cu afecţiune (“Marta, Marta…”). Oricum, aş vrea să subliniez trei elemente comune: spontaneitatea, gratuitatea, primirea celuilalt.

Spontaneitatea

Gesturile lui Avram, dar şi atitudinea Mariei, şi chiar preocupările Martei, sunt semnul spontaneităţii, al naturaleţei, al căldurii umane, al cordialităţii. Nici un ritualism dictat de convenienţe, nici o artificialitate, nici o ceremonie. Nu este vorba pur şi simplu de a deschide uşa casei. Persoana trebuie “să se deschidă”, să părăsească reticenţele, să-şi dăruiască propria fiinţă. Nu este problema de a oferi sau prezenta lucruri, ci de a “descoperi”, a se dărui pe sine fără rezerve.

În anumite forme de ospitalitate, se observă o distanţă, o neîncredere, o frică de a comunica într-adevăr, care provoacă o evidentă indispoziţie interioară. În momentul în care este primit celălalt, este ţinut la distanţă. Este primit (anumite “primiri” de persoane cu greutate…), dar protejându-se, apărându-se, menţinând un prag precaut de distanţă. Uneori, sub spoiala curteniei formale, se observă chiar şi refuzul. Crusta subtilă şi lucitoare a gentileţei lasă să se filtreze răceala. Pentru aceasta cineva se simte primit şi respins în acelaşi timp. Învăluit de curiozitate şi de neîncredere. Te poţi scufunda în fotoliu, dar observi duritatea ambientului. Sub surâs surprinzi plictiseala. Nu-ţi lipseşte nimic, paharul este mereu umplut cu grijă. Dar te simţi jenat, deoarece căldura lipseşte. În mod paradoxal, ai senzaţia că te-au primit în casă pentru a te face să te simţi un străin. Se interesează cu ostentaţie de tine pentru a masca indiferenţa.

Gratuitatea

Celălalt aspect este gratuitatea. Caricatura ospitalităţii este calculul oportunist, substratul utilitarist, instrumentalizarea mai mult sau mai puţin neruşinată. Acea persoană îmi poate servi pentru a-mi procura o favoare determinată, îmi poate fi de folos pentru a dobândi acel obiectiv, pot să am nevoie de el din cauza cunoştinţelor pe care le are şi a poziţiilor pe care le ocupă, şi deci îl copleşesc cu atenţii, delicateţe, nu mă zgârcesc la onoruri şi ceremonii şi cheltuieli. În sfârşit, o bună investiţie, după totul…

Dau, dar numai pentru că vreau să primesc, să-mi iau revanşa. Nu mă interesează valoarea persoanei, ci avantajul, după o mai mare sau mai mică scadenţă, pe care pot s-o scot din el. Tratamentul este subordonat interesului. Nu este altceva în centru. Centrul sunt eu. Profitul meu, ambiţia mea, vanitatea mea, succesul meu, cariera mea, imaginea mea publică. În cazul în care celălalt este un personaj important, vestit, să fie “folosit” ca o floare la butonieră. Numai la sfârşit Domnul îi spune lui Avram că va răsplăti ospitalitatea sa atentă cu venirea pe lume a fiului îndelung aşteptat. Celălalt este primit nu pentru că am nevoie de lucrurile sale, de favorurile sale, ci pentru că am nevoie de ceea ce este. Adevărata ospitalitate este cea “pentru nimic”. Care îşi arată bucuria de a sta împreună, de a comunica, de se cunoaşte, de a se întâlni, de a se uimi de celălalt, să-i atingă cel puţin misterul său, să se bucure de prezenţa sa.

Cea mai genuină tradiţie creştină a subliniat totdeauna caracterul sacru al oaspetelui. Pentru călugării antici, din deşerturile Egiptului, când era vorba de a primi un oaspete (un “frate”, sau oricare călător în trecere), cădea orice obligaţie cu privire la tăcere şi post. Sărbătoarea avea preponderenţă asupra practicilor riguroase ascetice. Era Cristos însuşi care era primit ca oaspete în hainele necunoscutului, străinului, al celui lipsit de locuinţă. Pentru care se dădeau onoruri cvazi religioase tocmai pentru că era sărac, lipsit de importanţă, neinfluent, lipsit de titluri. Era considerată absurdă orice discriminare pe baza funcţiei, rangului social, prestigiului, averii. Dimpotrivă, precedenţa i se dădea ultimului. Locul cel mai înalt era rezervat celui care stătea pe treapta cea mai de jos în ierarhia oamenilor. Primatul îl avea cel mai prost îmbrăcat, nu personajului ilustru.

Sfântul Camil De Lellis, la sfârşitul sec. XVI, introduce şi practică personal în spitale “ritul primirii” bolnavului, care urmează scheme liturgice, cu gesturi şi semne care exprimă un sens religios accentuat şi arată o evidentă căldură umană, pentru care noul sosit trebuie să aibă senzaţia, chiar de la uşa de intrare, că va fi tratat cu respect şi iubire, şi nu vor primi numai îngrijiri medicale. Va găsi persoane care “vor avea inimă” pentru el. În acest domeniu trebuie să recunoaştem că s-au făcut mulţi paşi. Nu totdeauna, din păcate, în direcţia justă.

Primirea celuilalt

În sfârşit, ospitalitatea trebuie să fie sub semnul diversităţii. Pentru a primi este nevoie de “a ieşi”. Avram iese hotărât din mentalitatea restrânsă a propriului clan, a propriului trib. Rupe cercul rigid al ambientului familiar, pentru a face loc celor trei personaje necunoscute. Îl lasă să intre în casa sa pe cel diferit, pe străin. Pentru a practica ospitalitatea, trebuie depăşite graniţele înguste ale autosuficienţei, ale superiorităţii, ale vanităţii. Trebuie să ne dăm seama că criza respingerii în privinţa străinului, excluderea celuilalt, reprezintă, în afara faptului că este un păcat prin excelenţă împotriva ospitalităţii, şi o sărăcire.

“Eliminând ceea ce nu se aseamănă cu noi, săvârşim un act vătămător în acelaşi timp împotriva universalităţii noastre de oameni şi împotriva sfinţeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu vine între noi în haina celui diferit, a celui care nu are măsurile noastre, şi care este, tocmai de aceea, sacramentul lui Dumnezeu” (E. Balducci).

Sfântul Toma susţinea că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca necunoscut. Cred că acest adevăr se poate verifica mai ales atunci când este vorba de “a-l recunoaşte” sub travestirea oaspetelui necunoscut, fără nume, fără faimă, fără bogăţii, fără lucru. Sub travestirea celui de departe, neasemănător. Dumnezeu soseşte adesea în casa noastră sub travestirea celui neaşteptat. Şi chiar al celui neasemănător, de nerecunoscut. O ospitalitate practicată numai între asemănători sau egali, pare să întărească identitatea, coeziunea grupului. În realitate întăreşte cercul exclusiv, care devine astfel o ameninţare de sufocare.

Marta

Marta reprezintă un model de ospitalitate care, în ciuda intenţiilor lăudabile, nu reuşeşte să “iasă”. Ea constrânge pe prieten în propriile scheme, în propriile programe, în propriile dorinţe. Decide ea ceea ce trebuie să-i facă plăcere în mod necesar oaspetelui. Şi nu-şi dă seama că, în loc să se intereseze de Învăţătorul – cum face Maria – se interesează de propriile lucruri. Acestea ajung să devină un lucru absolut.

Este riscul pe care îl întâmpină persoanele religioase când Dumnezeu devine prea “cunoscut”, familiar. Ne înşelăm că cunoaştem totul, că interpretăm – cum se face cu un vechi amic al casei – gusturile sale. Şi nu observăm că riscăm să-i impunem obiceiurile noastre, ceea ce este comod pentru noi (chiar dacă sunt lucruri care ne pun în agitaţie, ca în cazul Martei. La anumiţi creştini, tocmai agitaţia, activismul frenetic, multiplele servicii, “multele lucruri” la care se dedică, constituie o tactică diversivă şi defensivă, pentru a se pune la adăpost faţă de adevăratele exigenţe, pentru a nu da socoteală oaspetelui, pentru a nu înfrunta obligaţiile faţă în faţă cu el).

Dumnezeu nu este programabil. Nu suntem noi care putem să decidem, odată pentru totdeauna ceea ce îi face plăcere. Marta făcând aceasta devine tabloul aceleia care are prezumţia de a-l “poseda” pe Dumnezeu, administrându-l după propriile dorinţe. Dumnezeu astfel riscă să devină ostatic, fie chiar un ostatic stimat, riscă să fie redus la un Dumnezeu al familiei, al tribului, al clanului, al asociaţiei. Numai ascultarea, oprirea tăcută, atitudinea contemplativă a Mariei, permite să i se facă loc în spaţiul interior al fiinţei noastre, să-i interpretăm exigenţele lui, să-i respectăm imprevizibilitatea Sa.

Totdeauna trebuie să presupunem că El vrea altceva. “Partea mai bună” pe care trebuie s-o alegem, din când în când, este cea a primirii misterului său, care implică dilatarea continuă a spaţiilor noastre, depăşirea măsurilor noastre, disponibilitatea de a frânge cercul obişnuinţelor noastre. Aşa zişii “negociatori ai lui Dumnezeu” sfârşesc prin a face totul, prin a face chiar prea mult, dar evită cu grijă să facă “singurul lucru necesar”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin