Predici

Unicul Păstor

Iese în relief, pe fundalul liturgiei din această duminică, figura Păstorului. Dar, împreună, datorită fragmentului din Apocalips, prinde contur şi imaginea Mielului. Mai mult, cele două figuri sfârşesc prin a se suprapune şi a se identifica. Păstorul nu este altcineva decât Mielul (“Mielul… va fi păstorul lor”). Turma îl urmează pe Miel, care o “conduce la izvoarele apelor vieţii”. Bineînţeles că îl celebrăm pe Isus ca unic, adevărat Păstor. Celebrăm iubirea sa care ne salvează. Dar nu putem să nu vorbim şi de alţi păstori şi de turma din care facem parte (şi dacă termenul ne provoacă vreo alergie plictisitoare, substituim cuvântul turmă cu comunitatea).

Referindu-ne la rândurile schematice ale evangheliei, putem înscrie pe o coloană verbele care precizează datoriile păstorului, şi pe o alta cele care indică datoriile turmei. Observăm îndată, printre altele, că prima coloană este mai lungă decât a doua. Deci avem pe de o parte: a vorbi (verbul este implicit, din moment ce oile ascultă glasul păstorului), a cunoaşte, a-şi dărui viaţa, a păzi (în acest verb, de fapt, se sintetizează atitudinea păstorului care nu permite ca oile să se piardă şi să fie răpite). De altă parte: a asculta şi a urma. Să analizăm bogăţia acestor verbe.

În coloana datoriilor păstorului

- În privinţa vocii. Este aceea care este. Nimeni nu pretinde ca păstorul să meargă la şcoala de recitare. Dar se poate cel puţin cere ca predicatorul, când rosteşte omilia, să nu schimbe vocea (ceea ce se întâmplă frecvent şi în cuprinsul celebrărilor. Pare că unii păstori, pentru a fi recunoscuţi, nu găsesc altceva mai bun decât “să travestească” vocea.) Să adopte un ton natural, un limbaj simplu, imediat, familiar. Să fie apropiat. Mai ales este important tonul. Timbrul. Adevărul lucrurilor pe care le spune cineva stă şi (aş zice în mod esenţial) în “mod”. Ar trebui să fim atenţi la o vibraţie inconfundabilă care trădează o pasiune-participare, din momentul când “vocea” este percepută nu când ajunge la urechi, dar atunci când aprinde o scânteie “înăuntru”, trebuind să învingă de multe ori straturi groase de cenuşă.

– A cunoaşte. Subliniez că verbul semnifică ceva care merge dincolo de statistici, chestionare, raporturi întocmite de sociologi. A cunoaşte înseamnă a intra în comuniune intimă cu persoane, a stabili un raport nu formal, a capta exigenţele cele mai profunde, a interpreta aşteptările, a înţelege problemele şi situaţiile fiecărui individ, abţinându-se de a le reduce la cazuri anonime deja contemplate şi rezolvate în “texte”. A cunoaşte echivalează cu a da un nume şi un chip fiecăruia. A ţine cont de diversităţi, evitând să confunde unitatea cu uniformitatea, viaţa cu funcţionarea, ordinea cu aplatizarea. Pentru a cunoaşte este nevoie de ascultare. Efortul de a vedea cu inima. A fi dispuşi la a învăţa (şi lecţia, uneori, poate fi acordată chiar de la oiţa de la care, după o oarecare mentalitate, nu s-ar fi aşteptat la nimic).

– A da viaţa. Se întâmplă rar. Şi, în aceste cazuri extreme, turma apreciază gestul. În contextul normal, în schimb, se bucură când păstorul, în loc să moară, trăieşte totalmente pentru oile sale. Darul cel mai folositor este acela care se exprimă prin a dărui timpul şi răbdarea, dedicându-se pentru alţii, să fie de găsit, să împartă cu alţii, să aparţină tuturor.

Fidelitatea cea mai necesară nu este aceea a eroismului, ci cea a unei dăruiri zilnice, tăcute.

– A păzi. Păstorul “păzeşte” turma mai ales când lasă staulul pentru a bate cărările în căutarea oiţei pierdute ( sau cele 99 care stau afară?). Cele nouăzecişinouă (sau una rămasă?) sunt în siguranţă numai când niciuna nu lipseşte de la apel, sau cel puţin face totul pentru a stabili un contact aşa încât să scurteze distanţele. Este dificil de a specifica cine este lupul lacom. Şi pentru că, astăzi, speciile s-au înmulţit într-o manieră confuză, toţi au învăţat bunele maniere şi dinţii sunt mascaţi de surâs, şi urlatul a fost înlocuit cu o voce care dezmiardă. Totuşi rămâne fundamental că păstorul, dacă vrea într-adevăr să împiedice răpirea tezaurului său uman, să pună mai presus de toate binele turmei şi nu propriul său avantaj, propriile comodităţi, propria imagine. Nu este suficient să-şi amintească de alţii, să se preocupe de ei, să se intereseze de situaţia lor. Trebuie să se uite pe ei înşişi, să nu se preocupe de sine, să nu aibă interese egoiste de apărat.

Datoriile oilor

- A asculta. Nu este suficient a sta să asculţi. Trebuie să pătrundă cuvântul înăuntru, să pună în discuţie, să provoace o hotărâre. Nu este suficient de a fi de acord. Trebuie să fii de acord pentru a face. Este prea puţin să spui “are dreptate”. Trebuie să nu fi de acord cu propriile inerţii, cu pasivitatea, cu atitudinile de renunţare. Docilitatea nu se exprimă cu omagii exterioare (am auzit pe cineva care protesta: “Ce mai vrea şi parohul nostru? I-am pregătit o mare sărbătoare pentru aniversarul său de 25 de ani. Şi a avut şi un dar foarte consistent. Nimeni nu a dat înapoi la acea ocazie. Nu ştiu pentru ce se plânge mereu…”). Docilitatea se manifestă cu o adeziune convinsă, cu colaborarea, regăsindu-ne la întâlnirile obişnuite, demonstrând coerenţă în practicile zilnice. Ascultă cu adevărat numai cel care acceptă schimbarea, cine este dispus să traducă în fapte, în comportamente, cuvântul care i-a fost adresat. O ascultare care lasă lucrurile aşa cum sunt, constituie un refuz al Cuvântului. O turmă care ascultă este o turmă care merge. O oiţă care ascultă este o oiţă care se trezeşte, se zguduie, lungeşte pasul.

- A urma. Ceva diferit de a sta la datorie, disciplinat. Sau de a merge în procesiune. Este vorba de a merge spre Ţara Promisă. Pentru Dumnezeu. Nu cu capul plecat, cu ochii închişi cu creierul fără să gândească, cu conştiinţa dezactivată. A gândi nu este o vină. A avea idei şi de a le manifesta nu este un act de curaj eroic, ci un serviciu obligatoriu făcut păstorului şi tovarăşilor de drum. Pentru a urma, este necesară conştiinţa scopului de atins, conştiinţa comunitară, disponibilitatea de a ţine tare capacitatea de a rezista la ispita de a apuca pe căi comode, de a fugi când se profilează dificultăţi. A înainta este o problemă de paşi – chiar dacă obositori -, nu murmurări – chiar dacă sunt practicate pe larg -, sau vorbării vane – chiar dacă sunt comode -, sau plângeri – chiar dacă sunt uşoare – .

Docilitate nu înseamnă lipsă de responsabilitate. Nu este interzis, de aceea, să-l informezi pe păstor, să urmezi un itinerar nou, să dai o fugă înainte. A urma nu înseamnă a târâi picioarele, dar nici să ignorezi pasul celor mai slabi. În sfârşit este vorba de a nu ceda nici nerăbdării nici abuliei. Mai ales va fi oportun să ne amintim că atunci când Isus, Păstorul suprem, vorbeşte despre necesitatea de a-l urma, indică hotărât un gest pe care ucenicul trebuie să-l împlinească înainte de a-l urma pe Învăţătorul: “Să ia crucea…”.

A urma nu înseamnă a te aşeza în rând pentru o paradă. Crucea pe umeri – care nu mai poate să fie o podoabă – indică faptul că participăm la un exod obositor. Şi exodul este un drum de eliberare, desigur nu de… înlesniri. Cum se vede, duminica Păstorului nu consimte nici o concesie la imagini sentimentale, dulcege. Ne aminteşte, mai degrabă, de datorii precise de fidelitate şi de sinceritate. De o parte şi de alta. Şi nu este cazul de a găsi în coloana de datorii ale altora un alibi pentru neîndeplinirile noastre. Verbe de conjugat la propriu, ni le oferă evanghelia din belşug. Pentru cine le ia în serios, nu-i rămâne timp prea mult pentru a trage cu coada ochiului în direcţia îndatoririi altuia.

Mulţimea

Împreună cu cele ale Păstorului şi ale turmei, liturgia ne prezintă şi o altă imagine: aceea a mulţimii. Avem “mulţimea” care merge să asculte cuvântul lui Dumnezeu la Antiohia (prima lectură) şi “mulţimea imensă” primită în cetatea lui Dumnezeu după drumul chinuitor în încurcăturile istoriei (a doua lectură).

Numai două observaţii. 1. – Mulţimea nu indică în general o masă anonimă, lipsită de personalitate. Adică, trebuie să ţinem cont – cum observă p. Ernesto Balducci – de bătăile inimii, de lacrimile din ochi, de istoriile şi de dramele fiecărei persoane. 2 – Riscul mereu la pândă este acela al închiderii într-o dimensiune individualistă sau elitistă. Chiar şi atunci când mai sunt în serviciu efectiv “femeile pioase de rang înalt şi de vază” dezlănţuie opoziţii şi tind curse, nu trebuie să ne lăsăm arestaţi în cercul meschinăriei şi al răutăţii. Praful resentimentului şi al dispreţului trebuie scuturat energic de pe picioarele noastre, pentru că este un spaţiu foarte amplu de parcurs “plini de bucurie şi de Duh Sfânt”. Şi, în loc să reglăm conturile cu indivizi care caută să ne ademenească în jocul lor murdar, trebuie să ne amintim că sunt atâţia alţii în aşteptare.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin