Predici

“Nu vă atingeţi prea mult de idoli, ca să nu vă rămână pe mâini puţin din poleiala lor” sunt cuvinte spuse de Gustave Flaubert! La o primă lectură, aceste cuvinte pot părea banale sau chiar cu o uşoară tentă negativă, însă dacă sunt aplicate într-un context eliberat de prejudecăţi, atunci sensul lor se schimbă. Cum am putea să înţelegem noi, oamenii de astăzi, ce vor să spună cuvintele “Păstorul cel bun” dacă ne-am “eliberat” de mult de adevăratul context în care ele au apărut? Să fie vorba doar de o problemă de context?! Mai există astăzi, păstori şi turme? Mai poate creştinul “modern” să nu fie “jignit” atunci când se ştie membru al unei “turme”? Cât de relative pot fi înţelesurile unor afirmaţii atunci când ele sunt percepute doar superficial!

Dacă ar fi să luăm în considerare toate dificultăţile pe care turma lui Cristos le-a întâlnit de-a lungul celor aproximativ 2000 de ani de existenţă, am putea observa cu uşurinţă că ea a supravieţuit doar pentru că a fost susţinută întotdeauna de Dumnezeu. O veche legendă povesteşte despre o regină care era condamnată la moarte. Înainte cu o oră de a muri a început să citească dintr-o carte pe care o preţuia într-un mod deosebit. Atunci când călăul a anunţat-o că a sosit momentul execuţiei, ea s-a ridicat cu demnitate în picioare, a pus un semn de carte la pagina la care ajunsese, a închis cartea şi a plecat spre locul execuţiei. După câţiva ani, fiica reginei a găsit cartea şi a continuat să citească mai departe de semnul lăsat de mama sa. Imediat după ce a terminat de citit cartea a poruncit tuturor servitorilor să împodobească toate sălile palatului pentru că dorea să-şi invite supuşii la sărbătoare. Pe invitaţiile pe care le-a expediat tuturor a scris: “A fost doar o scurtă întrerupere, însă viaţa regatului trebuie să continue!” La fel se întâmplă cu iniţiativele Bisericii care, uneori, par să eşueze însă există mereu cineva care “reînnoadă firul”.

Cine este păstorul? Conform Evangheliei, este cel care îşi cunoaşte turma, este cel care nu lasă ca cineva să fie răpit din mâna lui atunci când se apropie primejdia, dar, mai ales, este cel care nu lasă pe nimeni să piară. De ce păstorul este bun? Pentru că îşi iubeşte turma!

Deseori oamenii spun: “Avem nevoie de preoţi buni!”, însă dacă ar fi să analizăm ce înseamnă “bun” într-o lume secularizată, ne îndepărtăm de sensul bunătăţii despre care vorbeşte Cristos. Lumea are nevoie de “păstori” într-adevăr “buni”!

Ne plângem uneori de provocările cu care societatea întâmpină misiunea păstorilor. Cristos nu a trăit într-un context cu totul diferit de cel al societăţii de astăzi! Mentalităţile progresiste, mereu vulnerabile şi în mişcare, negarea tradiţiei şi derâderea adevăratelor valori umane împreună cu refuzul vădit al moralei creştine sunt câteva din elementele care fac obiectul cunoaşterii turmei, aşa cum şi Cristos o cunoaşte.

“Mâna puternică” a preotului nu trebuie să lase ca cineva să fie răpit atunci când se apropie primejdia! În cuvântul lui Dumnezeu pe care îl predică şi în sacramentele pe care preotul le celebrează rezidă o forţă nebănuită care dau siguranţa intervenţiei divine. Indiferent care ar fi primejdiile şi indiferent cât de slab sau de nemotivat ar fi poporul încredinţat spre păstorire, descurajarea nu este soluţia unui om al lui Dumnezeu, care nu este altceva decât un simplu instrument în mâinile Domnului. Dacă Paul şi Barnaba, în ciuda intereselor nobilimii păgâne din Antiohia Pisidiei, s-ar fi lăsat pradă descurajării şi nu ar mai fi continuat misiunea pe care Domnul le-o încredinţase, cu siguranţă “Cuvântul Domnului” nu s-ar mai fi răspândit în tot ţinutul acela. Însă, în prima lectură de astăzi mai este o frază de al cărei adevăr nu ar trebui să ne îndoim niciodată: “Şi câţi erau pregătiţi de Dumnezeu, …, au crezut” (cf. Fap 13, 48b).

Păstor mai este acela care nu lasă pe nimeni din poporul pe care Dumnezeu i l-a încredinţat să piară. Joseph G. Donders, preot american care a activat timp îndelungat ca şi capelan al studenţilor la Nairobi, într-una din predicile sale vorbeşte despre un fapt real petrecut în viaţa sa: “În urmă cu 40 de ani eram un băieţel foarte slab şi neastâmpărat. Deseori mergeam să slujesc ca ministrant la Liturghie iar uneori cântam în corul de la biserică. Într-una din zile am plecat într-o excursie la pădure cu câţiva copii de la biserică. În pădurea aceea era şi un iaz. În timp ce ne jucam eu m-am aşezat pe trunchiul unui copac deasupra apei. Din neatenţie am alunecat în apă şi din cauza nedumeririi mele am uitat să mai înot. În timp ce mă scufundam am văzut în jurul meu multe bule de aer. M-am speriat şi atunci am început să dau din mâini iar în cele din urmă am ieşit la suprafaţă. Însă, nu am reuşit să rămân deasupra apei şi am început să mă scufund din nou. De data aceasta bulele de aer erau mai mari. Cu ultimele puteri am ieşit iar la suprafaţă însă când eram pe punctul de a mă scufunda a treia oară, preotul care venise cu noi în excursie a observat ce se întâmpla cu mine. A sărit imediat în apă şi m-a scos la mal. Leşinasem şi toţi au crezut că am murit. După puţin timp mi-am revenit şi imediat am devenit eroul prietenilor mei cu care eram în excursie”.

În timpul vieţii publice Isus a salvat câţiva oameni din braţele morţii: tânărul din Naim, fiica sutaşului roman, Lazăr şi alţii. Însă pe toţi ne-a mântuit de moartea cea veşnică. Prin învierea sa a nimicit puterea morţii şi a dat lumii şi vieţii o nouă strălucire deschizând porţile vieţii veşnice fiecărui om în parte. Cristos este poarta staulului prin care intră turma răscumpărată. Poate oare Păstorul cel Bun să piardă vreuna din oile sale?! Imagine a păstorului Cristos, preoţii veghează asupra vieţii de har a poporului răscumpărat prin sângele mielului jertfit care “Va fi păstorul lor, ca să-i conducă la izvoarele apelor vieţii” (Ap 7, 17).

“Nu a lăsat pe nimeni să se piardă” (cf. In 10, 27-30) este chemarea pe care Cristos o dă fiecărui păstor în parte. Nu este oare această grijă rezonanţa bunătăţii ce izvorăşte din iubire? Atunci când păstorul îşi iubeşte cu adevărat turma este capabil de orice sacrificiu aşa cum a făcut Cristos “care iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit”. Oare, orice păstor în parte nu este cumva chemat să imite ceea ce Cristos este: Preot, Altar şi Miel de jertfă?

Cu toate acestea şi preotul-păstor face parte din turma pe care Cristos a răscumpărat-o, acea turmă care ascultă glasul Lui şi îl urmează. Păstorii buni caută să fie cât mai asemănători cu Păstorul cel Bun şi, parafrazându-l pe Flaubert, am putea spune că stând cât mai aproape de Cristos, atingându-l, nu ne va fi teamă ba din contră am fi fericiţi ca pe “mâinile” noastre, în viaţa noastră să rămână măcar puţin din dumnezeirea Lui.

pr. Cristinel Farcaş Ritul latin