Start > Ritul latin > Duminica a 3-a după Paști

Duminica a 3-a după Paști

21 April 2007
674 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul C)

Lectura I (Fap 5,27b-32.40b-41)

Un fundal de lumină și întuneric însoțește chiar de la început istoria Bisericii: crește în popor faima de care se bucura prima comunitate creștină (v.14-16), dar, în același timp crește și “zelul” autorităților evreiești care ajung până la a-i persecuta pe primii creștini. În timp ce se fac arestările, interogatoriile și amenințările, strălucește mereu mai mult lucrarea Duhului Sfânt în apostoli.

Conduși pentru a doua oară în fața sinedriului, apostolii dau dovadă de libertate și curaj (parresia). Unic este criteriul faptelor lor: a-l asculta pe Dumnezeu astfel încât a nu pune nimic înaintea lui sau a mărturiei despre El. (cf. v. 28). Această lipsă de frică face mai incisivă și eficace mărturia și predica lor. Petru proclamă încă o dată kerygma (v. 30-39) și din nou atribuie capilor poporului responsabilitatea pentru moartea lui Isus (responsabilitate de care ei ar voi să se scuture: v. 28). Nu este vorba de o acuzație gratuită, ca și cum s-ar vrea să se ignore propria responsabilitate; mărturie stă faptul că partea fundamentală a discursului lui Petru trebuie individualizată în afirmația care explică finalitatea acțiunii lui Dumnezeu: pentru a da lui Israel harul convertirii și iertarea păcatelor. Altădată Petru i-a acuzat pe ascultătorii săi de răstignirea lui Cristos, însă mereu textul sacru adnotează că acești ascultători, căindu-se și primind cuvintele sale, “mulți crezură”.

Atunci când inima este pătrunsă de căință (2,37) darul lui Dumnezeu devine (supra)abundent. Numai atunci când Cuvântul este în mod încăpățânat refuzat, inima se împietrește până la a deveni violentă (5,33.40). Este misiunea apostolilor de a continua predicarea Cuvântului până și în mijlocul persecuțiilor, fiind întăriți de Duhul Sfânt care îi confirmă și îi consolează, umplându-i de bucurie (v.41). Încă de pe acum experimentează fericirea anunțată de Isus Domnul, găsindu-și răsplata în iubirea numelui Său (Mt 5,10-12).

Lectura a II-a (Ap 5,11-14)

O scenă maiestoasă și teribilă este oferită contemplației: Dumnezeu cel Atotputernic așezat pe tron, în mâna sa cartea (cu planurile sale de neimaginat) sigilată în așa fel încât nimeni nu o poate deschide. Sunt momente de tăcere pline de așteptare și teamă: situația pare disperată. Dar, iată, pe neașteptate, că apare victorios un Miel ca și sacrificat (5,1-17: în aramaică, substantivul talja înseamnă atât “miel”, cât și “slujitor” – cf. Is 42.49.52.53).

În acest simbol Ioan exprimă deci realitatea lui Cristos, adevăratul Miel pascal și Slujitorul suferind al lui Yhwh care a luat asupra sa păcatele noastre, asumându-și și pedeapsa care ne aduce mântuirea (Is 53, în spec v. 7). Cristos-mielul jertfit stă drept în mijlocul tronului (v. 6). În prezența sa este intonat cântecul solemnei liturgii cosmice: o mulțime de îngeri fac să răsune în mod triumfător motivul (v. 11) acestei liturgii (reluate apoi și de corul tuturor creaturilor – v. 13 – care cânta în veci de veci lui Dumnezeu cel Atotputernic și Mielului de Paști.

Cerul si pământul se află astfel uniți într-o mișcare circulară: imnul se înalță la cer, se răspândește, coboară pe pământ, se răspândește și aici și se urcă din nou la ceruri pentru a se încheia în Amin – confirmarea finală a celor 4 Ființe, simbol al întregii realități create. Astfel este confirmată deplina adeziune la Voința lui Dumnezeu. Iar tăcerea plină de adorație a Bătrânilor prelungește vibrațiile cântecului cel nou spre intensitatea contemplației.

Evanghelia (In 21,1-19)

În 21, pus după prima concluzie a celei de-a 4-a Evanghelii, adaugă la capitolul precedent niște elemente importante: redeschide perspectiva Bisericii viitoare (v. 1-14), pune fundamentul primatului lui Petru înțeles ca o slujire “vicarie” (înlocuitoare), pune în centrul atenției raportul dintre Petru și ucenicul iubit (v. 20-33).

Versetele 1-14 trebuiesc citite prin prisma (aducând înaintea ochilor) chemării primilor ucenici (cf. Lc 5,1-11). Atunci când Isus cel Înviat nu va mai fi vizibil ochilor lor, ucenicii vor trece un moment de incertitudine în ceea ce privește orientarea pe care trebuie să o dea propriului viitor. Perspectiva imediată este aceea de a se întoarce la viața normală pe care o duceau înaintea chemării lor, acum trăită în spiritul învățăturii lui Isus recunoscut ca și Cel Înviat. Dar iată că a treia arătare a Celui Înviat (v. 14), care pentru ucenici răsună ca și o nouă chemare la a-l urma pe Cristos (v. 19), este centrată pe prezența continuă a Domnului – acum recunoscută prin credință (v. 7.12) – întâlnit în mod concret în pâinea frântă și împărtășită a Euharistiei (v. 13). Într-adevăr, fără El ucenicii nu pot face nimic (cf. 15,5), nu au hrana necesară (v. 5 ad litteram), dar în ascultarea de credință (v. 4b) a Cuvântului Său, pescuitul este abundent, ca în ziua chemării (Lc 5,9). Și totuși mreaja nu se rupe: Biserica Apostolică trebuie să rămână neîmpărțită, chiar dacă aduna în “mreajă” mulțimi nenumărate (v. 11).

În împărtășirea acestei mese cu Cel Înviat, Simon Petru este reabilitat de Isus în fața ucenicilor: așa cum l-a negat pe Cristos de trei ori, tot astfel de trei ori îi făgăduiește că-l va iubi. Și de trei ori în mod solemn deci – Isus îi încredințează misiunea de a hrăni și a conduce turma sa, în spirit de slujire, ca un reprezentant al Bunului Păstor (v. 15-17). Și ca atare, Petru va trebui să-și dea viața pentru oi, preamărindu-l pe Dumnezeu prin martiriu: invitația la urmare are acum pentru Petru un “gust” cu totul diferit de răspunsul dat la chemare când “era mai tânăr”: acum este impregnat de iubire (v. 17), acea iubire care conduce – pe urmele lui Isus (1Pt 2,21) – iubirea până la sfârșit (In 13,1).

Ritul latin