Start > Ritul latin > Amin înseamnă și a spune Nu

Amin înseamnă și a spune Nu

19 April 2007
713 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul C)

Cineva se opune restaurării

Este posibil să-i slujești lui Dumnezeu prin neascultare? Este posibil și, uneori, chiar obligatoriu. Dumnezeu are nevoie de martori ascultători în neascultare. Nu este un joc de cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, când Biserica făcea primii pași, ilustrează în această privință.

- V-am poruncit în mod expres să nu mai învățați în numele acesta…, tună încruntat marele preot.

Și Petru răspunde netulburat:

- Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni.

Se gândea, marele preot, și cu el toți responsabilii puterii, că au aranjat o dată pentru totdeauna toată acea afacere încurcată, că au închis definitiv, cu un ordin sec, acea problemă neliniștitoare. Totul trebuia să reintre în ordine. Începea faza de restaurare a regimului antic. Trebuia să se reîntoarcă la normalitate.

Un fluierat, un cuvânt de ordine (“nu s-a întâmplat nimic”, “totul continuă ca mai înainte”), și grupa de școlari, risipită prin pădure ca să respire parfumul de primăvară, reia, docilă, disciplinată, fără a răsufla, propriul loc în aula ruinată și este obligată să asculte vechea lecție care miroase a stătut… Din fericire este cineva care spune nu. Cineva care nu reintră în rânduri. Cineva care nu este dispus să îngroape acel cuvânt eliberator în grădina casei, așa cum se face cu o armă compromițătoare.

Dacă eu sunt creștin, astăzi, o datorez acelui cineva care într-o zi, în ciuda amenințărilor, și punând de o parte frica, a povestit o istorie “interzisă”: “Dumnezeul părinților noștri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis atârnându-l pe cruce; Dumnezeu l-a înălțat cu dreapta sa făcându-l capul și mântuitorul…” Și a încheiat istoria, pe care cineva voia cu orice preț să fie uitată, nu căutând aplauze, dar ceva care obligă mult mai mult: convertirea și căința pentru păcate. Dacă acel cuvânt circulă și astăzi în lume, dacă acea relatare are o continuitate, aceasta se datorează, în afară de harul Duhului Sfânt, faptului că un mănunchi de oameni, cu toate slăbiciunile lor, au știut să spună “Nu” la un ordin peremptoriu, exprimat pe un ton de amenințare (“nu mai învățați în numele acestuia…”), pentru a răspunde la o invitație (“mergeți în toată lumea și învățați…”), și au decis că e mai bine să asculte de Dumnezeu mai de grabă decât de oamenii puterii, adică au devenit neascultători din ascultare.

Nota plictisitoare în interiorul concertului

Chiar și creștinul, dacă vrea să rămână fidel Evangheliei, trebuie să se arate capabil să spună Nu. Marele preot astăzi ia chipurile cele mai diverse, dar scopul este mereu acesta: să aranjeze consensul, să asigure normalitatea, să-i facă pe toți “integrați”, să extirpe voința de a gândi cu propriul creier, să sufoce din născare pe acel Nu al opoziției. Toți pretind un Da necondiționat. Propaganda, publicitatea, modele, maeștri în trecere prin piață, vânzătorii de ultimele noutăți (cel puțin furate din pod unde fuseseră abandonate cu câteva secole înainte și curățate de praf și cu un oarecare lustru pus să astupe găurile provocate de carii), cer, făcând cu ochiul sau pe ton șantajist, convingător sau amenințător, acel Da.

Dacă vrei să ai succes trebuie să spui Da. Dacă ții să faci carieră, să te așezi în acel fotoliu, să dobândești acel post trebuie să te resemnezi să spui Da. Dacă dorești să aduni o grămadă considerabilă de bani, n-ai decât să neutralizezi pe acel Nu insuportabil al conștiinței cu Da al lipsei de scrupule. Cineva rămâne creștin în măsura în care păstrează capacitatea de a produce nota plictisitoare a lui Nu în ansamblul concertului.

De la biserică la piață

În biserică cel credincios pronunță Amin de adeziune la cuvântul lui Dumnezeu (echivalent cu Aminul ceresc pe care “cele patru ființe vii” – despre care vorbește fragmentul din Apocalips din a doua lectură – strigând în fața tronului Mielului). Dar Amin proclamat în biserică se traduce, când cineva iese în piață, într-o serie de Nu opuși cu fermitate la tot ceea ce amenință viața, demnitatea, libertatea și sacralitatea omului. Nu se poate spune Amin lui Dumnezeu, valorilor proclamate de Evanghelie și, în același timp, să spui Da la toate produsele din piață, intereselor, alienărilor, “recitalului” de pe teatrul lumesc, bunăstării care este smulsă și prezentată pe pielea săracilor.

Nici un tiran, nici un negustor, oricare ar fi mijloacele pe care le pune în acțiune și marfa pe care o oferă, nu poate “dispune” de conștiința, de inima, de creierul celui care se încăpăținează să repete acea istorie “interzisă” de autorități. Pe piața nesfârșită, este o colosală ofertă de cele mai variate mărfuri. Într-un colț, însă, este un “saltimbanc” care, neînfricat, fără să bage de seamă numărul clienților, reia povestirea sa antică și mereu nouă. Și, la sfârșit, nu cere să se spună Da deschizând portofelul, dar se mulțumește dacă cineva păstrează acea istorie în adâncul inimii. Pot să vină chiar și gardienii pentru a-l evacua pe cel abuziv și să-l împiedice să încurce traficul, să deranjeze afacerile. El, neascultător în ascultare, se așează într-un alt colț, adună o ceată de copii (chiar dacă sunt cu părul cărunt) și armonizându-se cu cuvintele pronunțate de Petru la Ierusalim, reîncepe povestirea unuia pe care oamenii l-au “atârnat” pe cruce, dar pe care Dumnezeu…

Mai mult decât predarea unei doctrine, povestește o istorie care îi interesează pe toți. Autoritățile, cei mari, gardienii publici, pot să închidă școlile și să interzică textele care învață o doctrină. Dar nu vor reuși niciodată să suprime o povestire, un cântec, din inima unui “îndrăgostit”.

Prețul lui NU

Nu, totuși are mereu un preț. Petru și tovarășii săi plătesc Nu-ul lor cu câteva semne în trup (“i-au biciuit…”). Și, după ei, atâția alți creștini au primit și primesc acele “semne” desigur nu ornamentale. Pentru noi, poate, nu este vorba de persecuții propriu-zise. Biciuirea poate să fie cu atât mai dureroasă cu cât ia formele indiferenței disprețuitoare, ale compătimirii, ale batjocurii, ale dezonoarei, ale marginalizării. Toate acestea nu trebuie să ne facă să luăm aerul tragic al victimelor jertfite. Și nici să provocăm reacții agitate ale unuia care se simte pe nedrept în centrul conspirațiilor și comploturilor.

“…Dar ei au plecat din sinedriu bucuroși că au fost insultați pentru iubirea lui Isus”. Mai mult decât a înălța proteste vibrante, de a manifesta indignare, de a ne declara ofensați pentru tratamentul impus, este important să acceptăm că vânătăile nu au șters surâsul și loviturile nu au stins bucuria de a cânta și dorința de a povesti.

O dimineață, pe malul lacului…

Fragmentul din Evanghelie (atât de discutatul “capitol adăugat” din Ioan) ne prezintă un cadru simbolic al misiunii Bisericii. Se pot sublinia aceste elemente:

1. – Dacă nu vrem să lucrăm în zadar, este necesar să ne atașăm acțiunea noastră de El, de prezența sa, de intervenția sa. Avem nevoie ca El să ne învețe permanent meseria. Apostolii se gândeau că pescuirea peștilor ar fi treaba lor. Erau iscusiți în acest domeniu. În schimb, dând faliment, descoperă că trebuie să-l lase pe Isus să spună ce și cum trebuie să facă. Noi, chiar dacă ne socotim specialiști în materie (ba chiar, în special când ne considerăm specialiști) riscăm să greșim grav timpurile, modurile, mijloacele. Riscăm, mai ales, să aruncăm năvodul în partea greșită. După tradiția biblică, dreapta este latura binecuvântării. De câte ori, în schimb, noi insistăm de partea amenințării, a pedepsei, a condamnării.

2. – Recuperarea unui stil de omenie. Chiar Evanghelia definită “spirituală”, nu ezită să ne încredințeze, ca o imagine conclusivă, aceea a unui Domn care, în fața focului, pregătește dejunul ucenicilor săi. Peștele l-a pus deja El, dar vrea ca să i se aducă un pic din cel pescuit de ei (grație ascultării de porunca sa). Deci, un Domn “părtaș la masă”, care discută cu prietenii, se interesează de situația lor (chiar și de cele familiare), este atent la problemele lor, se lasă antrenat în munca lor, mănâncă la aceeași masă, se așează pe același plan de omenie.

Misiunea, uneori, întâmpină insuccese pentru că pretindem să ne ridicăm și să ridicăm pe alții spre înălțimile spiritului, înainte de a rezema solid picioarele pe terenul concret al “trupului” (“Și Cuvântul s-a făcut trup și a stabilit cortul său între noi”, Io 1,14). Nu se poate începe stând separați. Nu este posibilă apropierea păstrând distanțele. Pentru a înălța trebuie să te cobori.

3. – Primatul iubirii (“Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”). Nu este problema de a ști mai mult, de a apărea superiori, de a fi mai buni. Este problema de a iubi mai mult. Unicul titlu care justifică autoritatea este iubirea mai mare.

4 – Disponibilitatea de a-l urma pe Cristos, nu pe calea onorurilor, a privilegiilor, a intereselor, a reprezentațiilor mondene, dar pe calea crucii (profeția despre soarta “dureroasă” a lui Petru). Toate sunt lucruri pe care le știm foarte bine. Și apostolii cunoșteau chiar foarte bine meseria lor de pescari… Au început să învețe cu adevărat, într-o dimineață, când cineva, profilându-se pe malul lacului, a aruncat acolo o întrebare: – Nu aveți nimic de mâncare?… Trebuie ca cineva să ne ceară ceva pentru ca să observăm că suntem experți… în avea mâinile goale.

Ritul latin