Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Timpul Pascal

Duminica a II-a din Timpul Pascal

13 April 2007
555 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 5,12-16)

Fragmentul din această duminică prezintă al treilea din așa-numitele “rezumate” care se găsesc în Faptele Apostolilor Este vorba de o metodă pe care autorul o folosește pentru a face trecerea între diferitele secțiuni. Se poate nota cum trăia comunitatea creștină atunci și, în același timp, cum ar trebui să trăiască mereu. În rezumatul de față există nu mai puțin de 7 verbe la imperfect menite să indice o situație obișnuită a comunității, care are ca și punct stabil de întâlnire ambientul templului (poarta lui Solomon), se adună în jurul apostolilor și demonstrează că are o identitate bine definită în fața celorlalți.

În centru narațiunii este pusă prezența și acțiunea apostolilor, în mod special aceea a lui Petru. Ei înfăptuiesc semne și minuni care mărturisesc puterea celui Înviat; poporul îi exaltă iar numărul celor care aderă la credință crește, cum crește și credința provocată de puterea de vindecare a apostolilor, ba chiar și numai de umbra lui Petru. Sunt subliniate aici trăsăturile Bisericii care, în timp ce se formează, agregă prin puterea Duhului Sfânt și conlucrarea apostolilor mereu noi membrii.

Lectura a II-a (Ap 1,9-11a.12-13.17-19)

Apocalipsul este prin excelență cartea “revelației” lui Isus, chiar dacă cere din partea cititorului efortul răbdător de a intra în limbajul lui plin de simboluri. Ioan primește o astfel de revelație în favoarea fraților în timp ce se găsește “îngrădit” în insula Patmos datorită credinței. Profunda experiență spirituală (v. 10) este trăită de către el în ziua-meorial al învierii Domnului. Ioan aude, provenind din spate, o voce puternică asemenea unei trompete care îi comandă să scrie ceea ce vede. Elementele prin care e descrisă această experiență evocă revelația de pe Sinai, înțeleasă însă doar grație misterului pascal. Ioan trebuie să “se întoarcă” (verbul utilizat este epistrephein, același verb folosit pentru indicarea convertirii ca “întoarcere la Domnul”), și tocmai datorită faptului că se întoarce el poate vedea: se prezintă ochilor săi un misterios personaj “asemenea unui Fiu al Omului” (v. 13) în mijlocul a 7 candelabre cu 7 brațe – ca și cum ar voi să spună ca unicul candelabru cu 7 brațe din Ierusalim (menora) s-a transformat în multe candelabre: astfel se indică faptul că s-a realizat o trecere de la unicul ambient cultual (templul) la întreaga comunitatea eclezială.

În mijlocul acestei comunități este Isus Cristos, cel Înviat descris cu ajutorul unor elemente luate din Vechiul Testament spre a indica faptul că Isus a dus la îndeplinire funcția sa mesianică. Haina lungă și cintura de aur (v. 13) sunt (în)semne sacerdotale (cf. Dan 10,5); parul alb (v. 14a) fac aluzie la “Cel Bătrân de Zile” (Dan 7,9): Fiul Omului este Dumnezeu însuși. În fața lui, Ioan reacționează prin atitudinea de “pierdere” a aceluia care intră în contact cu Dumnezeu; dar personajul măreț îl încurajează și se prezintă cu 5 expresii care îl califică drept “Cel Înviat”: este “cel dintâi și cel din urmă”, adică Creatorul și Stăpânul universului și al istoriei (cf. Is 44,8; 48,12); este “Cel Viu”, adică “Acela care are viața în el însuși”, conform unei terminologii îndrăgite de Vechiul Testament. Dar nu este numai “Cel Viu”, ci și cel care are cheile (adică puterea) asupra morții și asupra lumii subterane a morților (Sheol).

Evanghelia (In 20,19-31)

Două episoade strânse în jurul unei teme unice – aceea a credinței – sunt ecoul fidel la ceea ce s-a întâmplat în inima apostolilor după moartea lui Isus.

În primul episod (v. 19-22), Cel Înviat apare celor 11 care, în ciuda anunțului Mariei Magdalena (v. 18), sunt încă închiși în Cenacol de frica Iudeilor. Isus depășește barierele interpuse: trece prin uși manifestând astfel completa sa condiție nouă, chiar dacă nu este ștearsă suferința trăită în trup. Referința constantă la coasta străpunsă a lui Isus este tipică autorului Evangheliei după Ioan urmărind să spună astfel că Isus este împlinirea profețiilor (Ez 47,1; Zac 12,10.14). Chiar și tradiționalul salut de pace asumă pe buzele lui un sens nou: de la dorință – “pacea să fie cu voi” – devine prezență – “Pacea este cu voi”. Pacea, darul mesianic prin excelență care include orice bun/bine, este acum o persoană: este Domnul cel Răstignit și înviat prezent în mijlocul lor (“veni”: v. 19b;26b și, înainte, v. 14). Văzându-l, ucenicii sunt umpluți de bucurie și, mai ales, întăriți în credința lor. Duhul Sfânt pe care Isus îl “suflă” asupra lor – principiul unei creații noi (Gen 2,7), devine principiul unei misiuni care o continuă pe cea a lui Isus, în timp și spațiu, dăruind-le puterea divină de a elibera de păcate.

Al doilea cadru (v. 24-29) personalizează în Toma dubiile și scepticismul, pe care sinopticii le atribuie “unora” din cei 12 și care pot apărea la orice om. Toma a văzut agonia Învățătorului său iar acum refuză să creadă unei realități care nu este concretă, tangibilă așa cum e suferința pe care o văzuse în Grădina Măslinilor. Isus dă curs “pretenției încăpățânate” a lui Toma (v. 27), deoarece este necesar ca grupul apostolilor să fie solid și puternic în credință pentru a putea vesti lumii învierea. În această idee, tocmai lui Toma îi este atribuită profesiunea cea mai înaltă și completă de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu” (v. 28) El îl numește pe cel Înviat cu numele biblice ale lui Dumnezeu, Yhwh și Elohim, iar posesivul “meu” indică deplina sa adeziune de iubire, nu doar de credință, față de Isus. “Vederea” îl (con)duce pe Toma la credință, însă Domnul declară în mod deschis, pentru toate timpurile: fericiți cei care vor crede cuvântului mărturisitorilor, vestitorilor Evangheliei fără a pretinde (fără a avea pretenția) să vadă. Ei experimentează harul unei credințe pure și autentice care însă întărește sufletul făcându-l să exulte de bucurie măreață și de nespus (1Pt 1,8). V. 30 și următoarele constituie prima concluzie a Evangheliei lui Ioan: o mărturie scrisă care nu pretinde să fie completă ci orientată să provoace și să întărească credința că “Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Cf. Mc 1,1) .

Ritul latin