Cineva se opune restaurării

Este posibil să-i slujeşti lui Dumnezeu prin neascultare? Este posibil şi, uneori, chiar obligatoriu. Dumnezeu are nevoie de martori ascultători în neascultare. Nu este un joc de cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, când Biserica făcea primii paşi, ilustrează în această privinţă.

- V-am poruncit în mod expres să nu mai învăţaţi în numele acesta…, tună încruntat marele preot.

Şi Petru răspunde netulburat:

- Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni.

Se gândea, marele preot, şi cu el toţi responsabilii puterii, că au aranjat o dată pentru totdeauna toată acea afacere încurcată, că au închis definitiv, cu un ordin sec, acea problemă neliniştitoare. Totul trebuia să reintre în ordine. Începea faza de restaurare a regimului antic. Trebuia să se reîntoarcă la normalitate.

Un fluierat, un cuvânt de ordine (“nu s-a întâmplat nimic”, “totul continuă ca mai înainte”), şi grupa de şcolari, risipită prin pădure ca să respire parfumul de primăvară, reia, docilă, disciplinată, fără a răsufla, propriul loc în aula ruinată şi este obligată să asculte vechea lecţie care miroase a stătut… Din fericire este cineva care spune nu. Cineva care nu reintră în rânduri. Cineva care nu este dispus să îngroape acel cuvânt eliberator în grădina casei, aşa cum se face cu o armă compromiţătoare.

Dacă eu sunt creştin, astăzi, o datorez acelui cineva care într-o zi, în ciuda ameninţărilor, şi punând de o parte frica, a povestit o istorie “interzisă”: “Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-aţi ucis atârnându-l pe cruce; Dumnezeu l-a înălţat cu dreapta sa făcându-l capul şi mântuitorul…” Şi a încheiat istoria, pe care cineva voia cu orice preţ să fie uitată, nu căutând aplauze, dar ceva care obligă mult mai mult: convertirea şi căinţa pentru păcate. Dacă acel cuvânt circulă şi astăzi în lume, dacă acea relatare are o continuitate, aceasta se datorează, în afară de harul Duhului Sfânt, faptului că un mănunchi de oameni, cu toate slăbiciunile lor, au ştiut să spună “Nu” la un ordin peremptoriu, exprimat pe un ton de ameninţare (“nu mai învăţaţi în numele acestuia…”), pentru a răspunde la o invitaţie (“mergeţi în toată lumea şi învăţaţi…”), şi au decis că e mai bine să asculte de Dumnezeu mai de grabă decât de oamenii puterii, adică au devenit neascultători din ascultare.

Nota plictisitoare în interiorul concertului

Chiar şi creştinul, dacă vrea să rămână fidel Evangheliei, trebuie să se arate capabil să spună Nu. Marele preot astăzi ia chipurile cele mai diverse, dar scopul este mereu acesta: să aranjeze consensul, să asigure normalitatea, să-i facă pe toţi “integraţi”, să extirpe voinţa de a gândi cu propriul creier, să sufoce din născare pe acel Nu al opoziţiei. Toţi pretind un Da necondiţionat. Propaganda, publicitatea, modele, maeştri în trecere prin piaţă, vânzătorii de ultimele noutăţi (cel puţin furate din pod unde fuseseră abandonate cu câteva secole înainte şi curăţate de praf şi cu un oarecare lustru pus să astupe găurile provocate de carii), cer, făcând cu ochiul sau pe ton şantajist, convingător sau ameninţător, acel Da.

Dacă vrei să ai succes trebuie să spui Da. Dacă ţii să faci carieră, să te aşezi în acel fotoliu, să dobândeşti acel post trebuie să te resemnezi să spui Da. Dacă doreşti să aduni o grămadă considerabilă de bani, n-ai decât să neutralizezi pe acel Nu insuportabil al conştiinţei cu Da al lipsei de scrupule. Cineva rămâne creştin în măsura în care păstrează capacitatea de a produce nota plictisitoare a lui Nu în ansamblul concertului.

De la biserică la piaţă

În biserică cel credincios pronunţă Amin de adeziune la cuvântul lui Dumnezeu (echivalent cu Aminul ceresc pe care “cele patru fiinţe vii” – despre care vorbeşte fragmentul din Apocalips din a doua lectură – strigând în faţa tronului Mielului). Dar Amin proclamat în biserică se traduce, când cineva iese în piaţă, într-o serie de Nu opuşi cu fermitate la tot ceea ce ameninţă viaţa, demnitatea, libertatea şi sacralitatea omului. Nu se poate spune Amin lui Dumnezeu, valorilor proclamate de Evanghelie şi, în acelaşi timp, să spui Da la toate produsele din piaţă, intereselor, alienărilor, “recitalului” de pe teatrul lumesc, bunăstării care este smulsă şi prezentată pe pielea săracilor.

Nici un tiran, nici un negustor, oricare ar fi mijloacele pe care le pune în acţiune şi marfa pe care o oferă, nu poate “dispune” de conştiinţa, de inima, de creierul celui care se încăpăţinează să repete acea istorie “interzisă” de autorităţi. Pe piaţa nesfârşită, este o colosală ofertă de cele mai variate mărfuri. Într-un colţ, însă, este un “saltimbanc” care, neînfricat, fără să bage de seamă numărul clienţilor, reia povestirea sa antică şi mereu nouă. Şi, la sfârşit, nu cere să se spună Da deschizând portofelul, dar se mulţumeşte dacă cineva păstrează acea istorie în adâncul inimii. Pot să vină chiar şi gardienii pentru a-l evacua pe cel abuziv şi să-l împiedice să încurce traficul, să deranjeze afacerile. El, neascultător în ascultare, se aşează într-un alt colţ, adună o ceată de copii (chiar dacă sunt cu părul cărunt) şi armonizându-se cu cuvintele pronunţate de Petru la Ierusalim, reîncepe povestirea unuia pe care oamenii l-au “atârnat” pe cruce, dar pe care Dumnezeu…

Mai mult decât predarea unei doctrine, povesteşte o istorie care îi interesează pe toţi. Autorităţile, cei mari, gardienii publici, pot să închidă şcolile şi să interzică textele care învaţă o doctrină. Dar nu vor reuşi niciodată să suprime o povestire, un cântec, din inima unui “îndrăgostit”.

Preţul lui NU

Nu, totuşi are mereu un preţ. Petru şi tovarăşii săi plătesc Nu-ul lor cu câteva semne în trup (“i-au biciuit…”). Şi, după ei, atâţia alţi creştini au primit şi primesc acele “semne” desigur nu ornamentale. Pentru noi, poate, nu este vorba de persecuţii propriu-zise. Biciuirea poate să fie cu atât mai dureroasă cu cât ia formele indiferenţei dispreţuitoare, ale compătimirii, ale batjocurii, ale dezonoarei, ale marginalizării. Toate acestea nu trebuie să ne facă să luăm aerul tragic al victimelor jertfite. Şi nici să provocăm reacţii agitate ale unuia care se simte pe nedrept în centrul conspiraţiilor şi comploturilor.

“…Dar ei au plecat din sinedriu bucuroşi că au fost insultaţi pentru iubirea lui Isus”. Mai mult decât a înălţa proteste vibrante, de a manifesta indignare, de a ne declara ofensaţi pentru tratamentul impus, este important să acceptăm că vânătăile nu au şters surâsul şi loviturile nu au stins bucuria de a cânta şi dorinţa de a povesti.

O dimineaţă, pe malul lacului…

Fragmentul din Evanghelie (atât de discutatul “capitol adăugat” din Ioan) ne prezintă un cadru simbolic al misiunii Bisericii. Se pot sublinia aceste elemente:

1. – Dacă nu vrem să lucrăm în zadar, este necesar să ne ataşăm acţiunea noastră de El, de prezenţa sa, de intervenţia sa. Avem nevoie ca El să ne înveţe permanent meseria. Apostolii se gândeau că pescuirea peştilor ar fi treaba lor. Erau iscusiţi în acest domeniu. În schimb, dând faliment, descoperă că trebuie să-l lase pe Isus să spună ce şi cum trebuie să facă. Noi, chiar dacă ne socotim specialişti în materie (ba chiar, în special când ne considerăm specialişti) riscăm să greşim grav timpurile, modurile, mijloacele. Riscăm, mai ales, să aruncăm năvodul în partea greşită. După tradiţia biblică, dreapta este latura binecuvântării. De câte ori, în schimb, noi insistăm de partea ameninţării, a pedepsei, a condamnării.

2. – Recuperarea unui stil de omenie. Chiar Evanghelia definită “spirituală”, nu ezită să ne încredinţeze, ca o imagine conclusivă, aceea a unui Domn care, în faţa focului, pregăteşte dejunul ucenicilor săi. Peştele l-a pus deja El, dar vrea ca să i se aducă un pic din cel pescuit de ei (graţie ascultării de porunca sa). Deci, un Domn “părtaş la masă”, care discută cu prietenii, se interesează de situaţia lor (chiar şi de cele familiare), este atent la problemele lor, se lasă antrenat în munca lor, mănâncă la aceeaşi masă, se aşează pe acelaşi plan de omenie.

Misiunea, uneori, întâmpină insuccese pentru că pretindem să ne ridicăm şi să ridicăm pe alţii spre înălţimile spiritului, înainte de a rezema solid picioarele pe terenul concret al “trupului” (“Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a stabilit cortul său între noi”, Io 1,14). Nu se poate începe stând separaţi. Nu este posibilă apropierea păstrând distanţele. Pentru a înălţa trebuie să te cobori.

3. – Primatul iubirii (“Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”). Nu este problema de a şti mai mult, de a apărea superiori, de a fi mai buni. Este problema de a iubi mai mult. Unicul titlu care justifică autoritatea este iubirea mai mare.

4 – Disponibilitatea de a-l urma pe Cristos, nu pe calea onorurilor, a privilegiilor, a intereselor, a reprezentaţiilor mondene, dar pe calea crucii (profeţia despre soarta “dureroasă” a lui Petru). Toate sunt lucruri pe care le ştim foarte bine. Şi apostolii cunoşteau chiar foarte bine meseria lor de pescari… Au început să înveţe cu adevărat, într-o dimineaţă, când cineva, profilându-se pe malul lacului, a aruncat acolo o întrebare: – Nu aveţi nimic de mâncare?… Trebuie ca cineva să ne ceară ceva pentru ca să observăm că suntem experţi… în avea mâinile goale.