Start > Ritul latin > Isus este Domnul!

Isus este Domnul!

12 April 2007
906 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

Pericopa Evanghelică pe care am ascultat-o exprimă un sentiment de mare pace și de o maiestate impunătoare; respiră într-adevăr aerul îmbălsămat din seara de Paști. Cristos cel înviat intră cu toate că ușile erau închise, suflă asupra ucenicilor dându-le Pacea și Duhul Său. “Domnul a primit pe Capul Său o ungere scumpă, și acum o transmite Bisericii pentru a răspândi în lume mirosul de bună mireasmă al nemuririi” (Sf. Ignațiu din Antochia). De pe Cap, uleiul prețios se coboară pe trup, care este Biserica, ca uleiul parfumat ce se scurgea de pe capul lui Aaron până la gulerul hainei sale.

În toată această descriere există un sens: Evanghelistul Ioan dorește să îl prezinte Bisericii pe Isus în noua Sa condiție de Înviat, ca pe Acela căruia i s-a dat “toată puterea în cer și pe pământ”, și acum transmite Bisericii toate puterile Sale, printre care, în primul rând, aceea de a ierta păcatele. Este proclamarea Stăpânirii lui Cristos, adică a sensului pascal: “Căci Cristos pentru aceasta a murit și a înviat ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii”. A doua lectură, extrasă din Apocalips, marchează apogeul acestei proclamări: Isus ne este prezentat în toată maiestatea Sa cerească (drept, în mijlocul candelabrelor de aur, cu o haină lungă până la pământ), în vreme ce proclamă la persoana I: “Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”.

Prin urmare, două scene: una pământească și una cerească, iar în centru aceeași figură a celui înviat, care își proclamă stăpânirea universală asupra lumii și asupra istoriei; și ambele se desfășoară tocmai în zi de duminică (“În ziua Domnului”), ca și cum ne-ar spune că în fiecare duminică Biserica este chemată, în cursul adunării euharistice, să proclame din nou credința ei în Stăpânirea lui Cristos pentru totdeauna, cu acele cuvinte pe care le-a rostit în ziua aceea apostolul Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Este foarte important ca noi să știm ce înseamnă a-L proclama pe Isus ca Domn. Nouă ne este destinat mesajul pe care l-am auzit în lectura Apocalipsului: “Am auzit în urma mea un glas puternic, ca de trâmbiță, care spunea: Ceea ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte Biserici.”

Astăzi, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l prezintă pe Isus pascal sau, cum se obișnuiește a spune, pe Cristos al credinței. Este una dintre țintele drumului nostru de evanghelizare, de aceea este de mare importanță să îl înțelegem bine. Se naște întrebarea: Cum a apărut credința pascală în Isus, pe care o întâlnim în Noul Testament? În cadrul comunității apostolice, credința în Isus Cristos se formează în jurul unei întrebări, pe care nimeni nu o pune explicit, dar care se află la baza întregului edificiu: Cine este și ce face Isus Cristos pentru noi? Răspunsul cel mai apropiat, ce urcă până la experiența ucenicilor, este acesta: “Isus ne mântuiește! În El se află mântuirea, și în nimeni altul în afară de El, care este însuși mântuirea”. O atare mântuire este localizată în chip cu totul deosebit în moartea și învierea Sa. Titulatura de “Cristos”, conferită de acum lui Isus în mod deschis, astfel încât apare ca un al doilea nume al Său, exprimă tocmai această certitudine: că El este Mesia cel așteptat, Eliberatorul și Mântuitorul poporului Său, și că a devenit astfel dându-și viața drept răscumpărare pentru mulți!

O altă experiență ne prezintă apostolii față în față cu Isus cel înviat! E foarte greu pentru noi cei de astăzi, ba chiar cu neputință fără un ajutor al Duhului Sfânt, să înțelegem profunditatea și bogăția acestei experiențe, care a fost o descoperire minunată a faptului că Isus nu era pentru ucenicii Săi numai o amintire, ca oricare alt personaj care a trăit și a murit mai înainte de El, ci era o prezență, un om viu, chiar cel Înviat! Locul privilegiat al unei alte experiențe a fost Cina euharistică, din care ne-a rămas o mărturie vie și palpitantă: expresia aramaică “Maranatha”; pe atunci era o invocație și însemna “Vino, Doamne”, însă adesea era și o exclamație de triumf, care însemna: “Domnul este aici!” Această prezență a lui Isus este de așa natură încât El poate vorbi comunității Sale la persoana I, așa ca și atunci când se mai afla în viață și a spus: “Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”.

“Iată, Eu vin curând… Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și cel de pe urmă… Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu ca să adeveresc aceste lucruri”. Pentru a exprima această siguranță a lor în prezența lui Isus, cei dintâi ucenici foloseau totdeauna, așa cum se observă, titlul de “Domn” (în grecește Kyrios). “Isus este Domnul” a fost cea mai veche și cea mai simplă mărturisire de credință a creștinilor. Ce noutate ne descoperă acest nou titlu al lui Isus? Numindu-l pe Isus “Domn”, ucenicii își exprimă convingerea credinței lor, că Isus în Înviere a fost înălțat și intronizat de Tatăl, că a primit de la El toată puterea asupra comunității Sale și a întregului univers. Această stăpânire a lui Isus se bazează pe Învierea Sa, însă este un fapt actual: Acum Isus este Domnul!… Pentru mine Isus este Domnul!

Titlul “Domn” pe vremea aceea nu indica nimic din ceea ce numim noi astăzi domn sau stăpân, om puternic, om bogat; singura semnificație modernă care mai păstrează o oarecare valoare aplicabilă chiar și lui Isus este aceea ce indică “mărinimie”, generozitate (o comportare de adevărat domn). În Vechiul Testament acesta era titlul prin excelență al lui Jahve, și indica suveranitatea activă a lui Dumnezeu asupra istoriei și a lumii, guvernarea Sa dreaptă și sfântă. Cât de măreț era acest titlu ne lămurește Paul prin aceste cuvinte: “Pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi”. Isus își asumă îndată o dimensiune absolută și universală: El nu este un salvator oarecare, ci un Mântuitor; nu este unul dintre atâția domni din lumea aceasta, ci Unicul Domn. Nu ne oprim decât atunci când l-am așezat pe Isus alături de Dumnezeu într-un misterios raport de egalitate, pe care Paul îl exprimă în cuvinte ca acestea: “Har și Pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos”, unde Isus Cristos figurează pe același plan cu Dumnezeu Tatăl.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus astăzi la redescoperirea celui dintâi mesaj al credinței în Isus; cum s-a ajuns a spune “Isus este Domnul!” Acum trebuie să învățăm încă ceva: Acest mesaj fundamental – kerygma – trebuie reprodus cel puțin o dată, clar și schematic, tuturor credincioșilor, pentru că aceasta este adevărata poartă de intrare în lumina pascală. Proclamarea lui Isus ca Domn trebuie să-și afle locul de onoare în toate momentele forte ale vieții creștine: nu numai în Botezul adulților, ci în cultul euharistic, în reînnoirea făgăduințelor de la Botez, în convertiri individuale, la începutul catehizării, cu ocazia exercițiilor spirituale și a misiunilor. Mesajul: “Isus este Domnul” trebuie să fie brăzdarul care trage brazda credinței și care predispune la pregătirea patului germinativ al catehezei. Se spune că Dumnezeu a trezit din nou foamea și setea după acest mesaj care formează cea mai radicală alternativă la idolii și la învățătura mincinoasă a lumii. În fiecare sat, în fiecare oraș, Dumnezeu le spune misionarilor Săi ceea ce i-a spus lui Paul atunci când a ajuns la Corint: “Nu te teme, ci vorbește; nu tăcea, căci Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău; vorbește fiindcă am mult norod în această cetate”: un popor numeros însă ascuns în umbrele nopții, care așteaptă să fie scos la lumină de kerygma apostolică: “Isus este Domnul!”

Întrebarea cea mai serioasă este aceasta: Câți sunt dispuși să vestească acest mesaj “cu Duh și cu Putere”, cu alte cuvinte ca niște adevărați credincioși, evitând riscul, dacă se poate spune așa, al inferiorității culturale în fața apărătorilor rațiunii pure? Câți sunt aceia care pot spune că sunt însuflețiți de același spirit al credinței încât să poată spune cu apostolul: “Am crezut de aceea am vorbit”? De fapt, nimeni nu poate spune: “Isus este Domnul”, decât numai în Duhul Sfânt, adică dacă nu este el însuși în stare de mărturisire; dacă spune, într-adevăr ceea ce spune, dar nu “în Duhul Sfânt”, ci numai din obligație sau din obișnuință, nu mai interesează pe nimeni. Am experimentat eu însumi forța care se desprinde din proclamarea lui Isus Domnul. Pronunțând acest cuvânt am văzut priviri scânteietoare, cu alte cuvinte credincioșii erau numai ochi și urechi, semnul unei puteri misterioase ce se afla în acel cuvânt, actualizat de către Duhul Sfânt.

Ca și la începutul Bisericii, prin urmare, chiar și în zilele noastre ceea ce ar putea zgudui și trezi lumea din toropeala necredinței ei spre a o converti la Evanghelie nu sunt manualele de apologetică, tratatele teologice, politice ori discuțiile interminabile, ci vestirea simplă dar puternică a lui Dumnezeu: “Isus este Domnul!” Însă trebuie ținut cont că nu acest lucru nu trebuie să îl proclamăm numai altora, ci mai întâi de toate trebuie să ni-l proclamăm nouă înșine, înlăuntrul nostru, mai înainte de a rosti aceste cuvinte cu gura, pentru că aceasta este singura cale de a-L putea vesti altora. Un puternic cuvânt ne spune Paul: “… într-adevăr, mulți dumnezei și mulți domni sunt astăzi, totuși pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu… un singur Domn Isus Cristos prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi”.

Nu numai în lume, ci chiar și în inima noastră sunt mulți idoli și mulți domni care își dispută întâietatea, trăgându-ne fiecare de propria lui parte, făcând din noi o mulțime dispersată, un fel de legiune. A-l predica sau a-l proclama cu credință pe Isus Domnul este ca și cum i-am permite lui Isus să repete înlăuntrul nostru minunea coborârii Sale până la Iad: porțile i se deschid, El intră, face lumină, și din fața Lui fug puterile întunericului, care sunt ura, resentimentul, minciuna, poftele; făptura nouă se trezește, se redeșteaptă la viață, învie. Să încercăm să spunem “Isus este Domnul” când suntem ispitiți, apăsați, când suntem triști și nehotărâți, și vom experimenta puterea sa. Aceasta înseamnă a trăi în lumina sărbătorii Paștelui.

Un singur domn și noi trăim prin El; totul se cuprinde în acest program: trăirea pentru Isus și pentru nimeni altul. Este un lucru lăudabil a trăi în această lume pentru alții și pentru tot ceea ce este bun și frumos în lume, dar numai alături de Isus. Acum să ne reîntoarcem cu mintea la scena în care Isus le apare ucenicilor cu ușile încuiate în Cenacol, și le spune: “Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor”. Să proclamăm credința noastră pascală cu cuvintele simple și solemne care ne parvin din primele zile ale Bisericii:

Tot genunchiul să se plece,

În cer, pe pământ și sub pământ,

și toată limba să spună:

că Isus Cristos este Domnul

spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Ritul latin