Predici

Pericopa Evanghelică pe care am ascultat-o exprimă un sentiment de mare pace şi de o maiestate impunătoare; respiră într-adevăr aerul îmbălsămat din seara de Paşti. Cristos cel înviat intră cu toate că uşile erau închise, suflă asupra ucenicilor dându-le Pacea şi Duhul Său. “Domnul a primit pe Capul Său o ungere scumpă, şi acum o transmite Bisericii pentru a răspândi în lume mirosul de bună mireasmă al nemuririi” (Sf. Ignaţiu din Antochia). De pe Cap, uleiul preţios se coboară pe trup, care este Biserica, ca uleiul parfumat ce se scurgea de pe capul lui Aaron până la gulerul hainei sale.

În toată această descriere există un sens: Evanghelistul Ioan doreşte să îl prezinte Bisericii pe Isus în noua Sa condiţie de Înviat, ca pe Acela căruia i s-a dat “toată puterea în cer şi pe pământ”, şi acum transmite Bisericii toate puterile Sale, printre care, în primul rând, aceea de a ierta păcatele. Este proclamarea Stăpânirii lui Cristos, adică a sensului pascal: “Căci Cristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii”. A doua lectură, extrasă din Apocalips, marchează apogeul acestei proclamări: Isus ne este prezentat în toată maiestatea Sa cerească (drept, în mijlocul candelabrelor de aur, cu o haină lungă până la pământ), în vreme ce proclamă la persoana I: “Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor”.

Prin urmare, două scene: una pământească şi una cerească, iar în centru aceeaşi figură a celui înviat, care îşi proclamă stăpânirea universală asupra lumii şi asupra istoriei; şi ambele se desfăşoară tocmai în zi de duminică (“În ziua Domnului”), ca şi cum ne-ar spune că în fiecare duminică Biserica este chemată, în cursul adunării euharistice, să proclame din nou credinţa ei în Stăpânirea lui Cristos pentru totdeauna, cu acele cuvinte pe care le-a rostit în ziua aceea apostolul Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Este foarte important ca noi să ştim ce înseamnă a-L proclama pe Isus ca Domn. Nouă ne este destinat mesajul pe care l-am auzit în lectura Apocalipsului: “Am auzit în urma mea un glas puternic, ca de trâmbiţă, care spunea: Ceea ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici.”

Astăzi, aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l prezintă pe Isus pascal sau, cum se obişnuieşte a spune, pe Cristos al credinţei. Este una dintre ţintele drumului nostru de evanghelizare, de aceea este de mare importanţă să îl înţelegem bine. Se naşte întrebarea: Cum a apărut credinţa pascală în Isus, pe care o întâlnim în Noul Testament? În cadrul comunităţii apostolice, credinţa în Isus Cristos se formează în jurul unei întrebări, pe care nimeni nu o pune explicit, dar care se află la baza întregului edificiu: Cine este şi ce face Isus Cristos pentru noi? Răspunsul cel mai apropiat, ce urcă până la experienţa ucenicilor, este acesta: “Isus ne mântuieşte! În El se află mântuirea, şi în nimeni altul în afară de El, care este însuşi mântuirea”. O atare mântuire este localizată în chip cu totul deosebit în moartea şi învierea Sa. Titulatura de “Cristos”, conferită de acum lui Isus în mod deschis, astfel încât apare ca un al doilea nume al Său, exprimă tocmai această certitudine: că El este Mesia cel aşteptat, Eliberatorul şi Mântuitorul poporului Său, şi că a devenit astfel dându-şi viaţa drept răscumpărare pentru mulţi!

O altă experienţă ne prezintă apostolii faţă în faţă cu Isus cel înviat! E foarte greu pentru noi cei de astăzi, ba chiar cu neputinţă fără un ajutor al Duhului Sfânt, să înţelegem profunditatea şi bogăţia acestei experienţe, care a fost o descoperire minunată a faptului că Isus nu era pentru ucenicii Săi numai o amintire, ca oricare alt personaj care a trăit şi a murit mai înainte de El, ci era o prezenţă, un om viu, chiar cel Înviat! Locul privilegiat al unei alte experienţe a fost Cina euharistică, din care ne-a rămas o mărturie vie şi palpitantă: expresia aramaică “Maranatha”; pe atunci era o invocaţie şi însemna “Vino, Doamne”, însă adesea era şi o exclamaţie de triumf, care însemna: “Domnul este aici!” Această prezenţă a lui Isus este de aşa natură încât El poate vorbi comunităţii Sale la persoana I, aşa ca şi atunci când se mai afla în viaţă şi a spus: “Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor”.

“Iată, Eu vin curând… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi cel de pe urmă… Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu ca să adeveresc aceste lucruri”. Pentru a exprima această siguranţă a lor în prezenţa lui Isus, cei dintâi ucenici foloseau totdeauna, aşa cum se observă, titlul de “Domn” (în greceşte Kyrios). “Isus este Domnul” a fost cea mai veche şi cea mai simplă mărturisire de credinţă a creştinilor. Ce noutate ne descoperă acest nou titlu al lui Isus? Numindu-l pe Isus “Domn”, ucenicii îşi exprimă convingerea credinţei lor, că Isus în Înviere a fost înălţat şi intronizat de Tatăl, că a primit de la El toată puterea asupra comunităţii Sale şi a întregului univers. Această stăpânire a lui Isus se bazează pe Învierea Sa, însă este un fapt actual: Acum Isus este Domnul!… Pentru mine Isus este Domnul!

Titlul “Domn” pe vremea aceea nu indica nimic din ceea ce numim noi astăzi domn sau stăpân, om puternic, om bogat; singura semnificaţie modernă care mai păstrează o oarecare valoare aplicabilă chiar şi lui Isus este aceea ce indică “mărinimie”, generozitate (o comportare de adevărat domn). În Vechiul Testament acesta era titlul prin excelenţă al lui Jahve, şi indica suveranitatea activă a lui Dumnezeu asupra istoriei şi a lumii, guvernarea Sa dreaptă şi sfântă. Cât de măreţ era acest titlu ne lămureşte Paul prin aceste cuvinte: “Pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi”. Isus îşi asumă îndată o dimensiune absolută şi universală: El nu este un salvator oarecare, ci un Mântuitor; nu este unul dintre atâţia domni din lumea aceasta, ci Unicul Domn. Nu ne oprim decât atunci când l-am aşezat pe Isus alături de Dumnezeu într-un misterios raport de egalitate, pe care Paul îl exprimă în cuvinte ca acestea: “Har şi Pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Isus Cristos”, unde Isus Cristos figurează pe acelaşi plan cu Dumnezeu Tatăl.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus astăzi la redescoperirea celui dintâi mesaj al credinţei în Isus; cum s-a ajuns a spune “Isus este Domnul!” Acum trebuie să învăţăm încă ceva: Acest mesaj fundamental – kerygma – trebuie reprodus cel puţin o dată, clar şi schematic, tuturor credincioşilor, pentru că aceasta este adevărata poartă de intrare în lumina pascală. Proclamarea lui Isus ca Domn trebuie să-şi afle locul de onoare în toate momentele forte ale vieţii creştine: nu numai în Botezul adulţilor, ci în cultul euharistic, în reînnoirea făgăduinţelor de la Botez, în convertiri individuale, la începutul catehizării, cu ocazia exerciţiilor spirituale şi a misiunilor. Mesajul: “Isus este Domnul” trebuie să fie brăzdarul care trage brazda credinţei şi care predispune la pregătirea patului germinativ al catehezei. Se spune că Dumnezeu a trezit din nou foamea şi setea după acest mesaj care formează cea mai radicală alternativă la idolii şi la învăţătura mincinoasă a lumii. În fiecare sat, în fiecare oraş, Dumnezeu le spune misionarilor Săi ceea ce i-a spus lui Paul atunci când a ajuns la Corint: “Nu te teme, ci vorbeşte; nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău; vorbeşte fiindcă am mult norod în această cetate”: un popor numeros însă ascuns în umbrele nopţii, care aşteaptă să fie scos la lumină de kerygma apostolică: “Isus este Domnul!”

Întrebarea cea mai serioasă este aceasta: Câţi sunt dispuşi să vestească acest mesaj “cu Duh şi cu Putere”, cu alte cuvinte ca nişte adevăraţi credincioşi, evitând riscul, dacă se poate spune aşa, al inferiorităţii culturale în faţa apărătorilor raţiunii pure? Câţi sunt aceia care pot spune că sunt însufleţiţi de acelaşi spirit al credinţei încât să poată spune cu apostolul: “Am crezut de aceea am vorbit”? De fapt, nimeni nu poate spune: “Isus este Domnul”, decât numai în Duhul Sfânt, adică dacă nu este el însuşi în stare de mărturisire; dacă spune, într-adevăr ceea ce spune, dar nu “în Duhul Sfânt”, ci numai din obligaţie sau din obişnuinţă, nu mai interesează pe nimeni. Am experimentat eu însumi forţa care se desprinde din proclamarea lui Isus Domnul. Pronunţând acest cuvânt am văzut priviri scânteietoare, cu alte cuvinte credincioşii erau numai ochi şi urechi, semnul unei puteri misterioase ce se afla în acel cuvânt, actualizat de către Duhul Sfânt.

Ca şi la începutul Bisericii, prin urmare, chiar şi în zilele noastre ceea ce ar putea zgudui şi trezi lumea din toropeala necredinţei ei spre a o converti la Evanghelie nu sunt manualele de apologetică, tratatele teologice, politice ori discuţiile interminabile, ci vestirea simplă dar puternică a lui Dumnezeu: “Isus este Domnul!” Însă trebuie ţinut cont că nu acest lucru nu trebuie să îl proclamăm numai altora, ci mai întâi de toate trebuie să ni-l proclamăm nouă înşine, înlăuntrul nostru, mai înainte de a rosti aceste cuvinte cu gura, pentru că aceasta este singura cale de a-L putea vesti altora. Un puternic cuvânt ne spune Paul: “… într-adevăr, mulţi dumnezei şi mulţi domni sunt astăzi, totuşi pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu… un singur Domn Isus Cristos prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi”.

Nu numai în lume, ci chiar şi în inima noastră sunt mulţi idoli şi mulţi domni care îşi dispută întâietatea, trăgându-ne fiecare de propria lui parte, făcând din noi o mulţime dispersată, un fel de legiune. A-l predica sau a-l proclama cu credinţă pe Isus Domnul este ca şi cum i-am permite lui Isus să repete înlăuntrul nostru minunea coborârii Sale până la Iad: porţile i se deschid, El intră, face lumină, şi din faţa Lui fug puterile întunericului, care sunt ura, resentimentul, minciuna, poftele; făptura nouă se trezeşte, se redeşteaptă la viaţă, învie. Să încercăm să spunem “Isus este Domnul” când suntem ispitiţi, apăsaţi, când suntem trişti şi nehotărâţi, şi vom experimenta puterea sa. Aceasta înseamnă a trăi în lumina sărbătorii Paştelui.

Un singur domn şi noi trăim prin El; totul se cuprinde în acest program: trăirea pentru Isus şi pentru nimeni altul. Este un lucru lăudabil a trăi în această lume pentru alţii şi pentru tot ceea ce este bun şi frumos în lume, dar numai alături de Isus. Acum să ne reîntoarcem cu mintea la scena în care Isus le apare ucenicilor cu uşile încuiate în Cenacol, şi le spune: “Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor”. Să proclamăm credinţa noastră pascală cu cuvintele simple şi solemne care ne parvin din primele zile ale Bisericii:

Tot genunchiul să se plece,

În cer, pe pământ şi sub pământ,

şi toată limba să spună:

că Isus Cristos este Domnul

spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin