Start > Ritul latin > Nu ne-a iubit în glumă

Nu ne-a iubit în glumă

5 April 2007
1,578 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Vinerea Mare

“Dacă am fost împreună sădiți într-o moarte asemănătoare cu a Lui, la fel vom fi în înviere”. Care este oare moartea asemănătoare cu aceea a lui Cristos, pe care Paul ne-o indică în acest text? Nu aceea exterioară, a trupului, legată de împrejurări atât de extraordinare: biciuirea, răstignirea, încoronarea cu spini, răstignirea, ci aceea interioară, a inimii! Cea dintâi ar putea avea loc o singură dată în viață; a doua poate fi moartea de fiecare zi.

Cristos a murit în suflet, mai înainte să fi murit în trup. A murit atunci când a acceptat să fie strivit de proprii lui dușmani; când le-a permis să îl calce în picioare, așa cum se face cu un dușman căzut la pământ, căruia i se pune un picior pe piept strigându-i-se: “Mai mișcă-te acum dacă poți!…” A murit când a acceptat – poate chiar în aceeași clipă când povestea parabola – să fie bobul de grâu care moare sub brazdă, în pământ, adică tocmai acolo unde nimeni nu observă că mori, și unde nimeni nu cere ajutor pentru tine. Acolo, în adâncul inimii a fost adevărata moarte mântuitoare a lui Isus, pentru că acolo a murit Sieși. Acolo, noul Adam “s-a despuiat pe Sine… făcându-se ascultător până la moarte”.

Putea Dumnezeu Tatăl să poruncească toate aceste lucruri pe care le-au făcut lui Isus dușmanii Săi? Nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul, răul; toate cele îndurate de Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. Isus a ascultat de Tatăl, în sensul că iertându-și dușmanii, El s-a conformat voinței Tatălui, care nu dorește moartea păcătosului, ci să se convertească și să fie viu. Isus a acceptat ca dușmanii Săi care îl duceau să îl răstignească “să trăiască” cu toții, iertându-i: “Tată, iartă-i…”. “Iertați, căci așa veți fi fiii Tatălui vostru care face să cadă ploaia și peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Profund mister al milei lui Dumnezeu! În moartea eu-lui se anulează diferența și se actualizează conformare la voința lui Dumnezeu, de aceea se spune despre Isus: “Când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri; și când era chinuit nu amenința, ci se supunea Dreptului Judecător”.

O moarte asemănătoare cu aceea a lui Isus înseamnă tocmai aceasta: “Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. M-am lăsat despuiat de toate raționamentele mele; eu-l meu a fost călcat în picioare, dar eu nu mă plâng nimănui de necazul meu! Numai acum poate începe Isus să trăiască în mine, acel Cristos care a acceptat El mai întâi soarta în care mă aflu eu acum, care a fost ofensat și umilit așa cum sunt eu, ba chiar mai mult decât mine! Nimeni să nu spună că a cunoscut dragostea lui Dumnezeu turnată în inima lui de Duhul Sfânt atâta vreme cât această dragoste nu i-a servit măcar o singură dată la a-și iubi în felul acesta un dușman.

Să privim mai de-aproape, dacă este posibil, această moarte a sufletului lui Isus, care a precedat-o și a întovărășit-o pe aceea a trupului, ceea ce L-a făcut să exclame: “Trist este sufletul meu până la moarte!” Pe Muntele Calvar s-a consumat o insondabilă dramă pentru noi: Isus a trăit în cel mai înalt grad ceea ce misticii au numit “noaptea întunecoasă” a sufletului. Atracția infinită a dragostei care exista între Tatăl și Fiul preaiubit a fost străpunsă de o repulsie de asemenea infinită, pentru că Dumnezeu urăște la nesfârșit păcatul, iar în ochii săi Isus a devenit “păcat”. Acceptarea totală a lui Isus “Nevinovatul”, “Sfântul”, a fost traversată de un categoric “Nu”, determinându-se un contrast de ură – dragoste care a străpuns sufletul Mântuitorului. Nu există asemănări umane pentru a descrie așa ceva; poate ne-am mai putea gândi la dragostea puternică dintre doi logodnici, care este ruptă de o infidelitate, sau de dispariția unuia dintre cei doi. Atunci când Isus a strigat pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”, a făcut aceasta tocmai pentru că a experimentat dispariția Tatălui; a fost ca și cum Tatăl, după ce a judecat lumea și a osândit-o de păcat, s-a îndepărtat oarecum materialmente de Isus, lăsându-l singur pe cruce. În felul acesta omul ar fi înțeles în cele din urmă ce înseamnă a-L refuza pe Dumnezeu, a păcătui.

Un suflet mistic scrie: “Nespuse au fost durerile lui Cristos, multiple și misterioase. Cea mai mare durere imaginabilă orânduită de înțelepciunea lui Dumnezeu… De fapt Voința lui Dumnezeu a fost izvorul și originea tuturor suferințelor lui Cristos. Cristos a îndurat o suferință cu totul deosebită derivată din acea lumină pe care El o poseda din Dumnezeu! Dumnezeu, lumina inefabilă, luminându-L pe Cristos într-un mod la care noi nici nu ne putem gândi, și unindu-L cu Sine în această veșnică voință a Sa, transformându-l în această lumină divină, îl făcea pe Isus să sufere de o durere ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Cristos a mai îndurat și acea suferință sfâșietoare din cauza compătimirii, întru totul spirituale, ce o nutrea pentru neamul omenesc, pe care-l iubea foarte mult. Cristos îl compătimea pe fiecare om în parte și încerca durerea după măsura păcatelor și a pedepselor, pe care cunoștea sigur că le va merita dacă nu se va pocăi… Îi compătimea pe toți oamenii. Cristos a mai suferit foarte mult și din cauza compătimirii ce o avea pentru Sine însuși, dar mai ales pentru Maica Sa cea Sfântă. Mare a fost atât durerea Mamei cât și a Fiului, însă și aceste dureri își au explicația în planul lui Dumnezeu… Toate aceste dureri devin o singură și mare durere în sufletul lui Cristos, care depășește orice închipuire” (Fericita Angela din Foligno).

Și nouă, celor care medităm astăzi Patima lui Cristos, El ne repetă cuvintele pe care le-a spus într-o zi Fericitei Angela din Foligno: “Nu te-am iubit în glumă!” și “Nu te-am cunoscut de la distanță!” Pentru aceea care a ascultat pentru prima dată cuvintele de mai sus acestea au fost ca o rană dureroasă, deoarece își dădea seama de nimicnicia ei. Și aceasta era o Sfântă! Ce avem noi de spus la toate acestea? Meditarea suferințelor sufletești ale Mântuitorului nostru nu trebuie să ne inspire numai căința și durerea, ci și nădejdea. Nădejde pentru noi și pentru frați; din ea trebui să scoatem cuvintele de mângâiere pe care să le spunem fraților noștri umiliți, exploatați, călcați în picioare, celor care, ca și Cristos, au fost biruiți. Biruiți de tot felul de dușmani, inclusiv de cel care este cel mai îngrozitor dintre toți, adică moartea.

Există o formă a acestei cedări, a acestei înfrângeri a vieții, care este trăită de atâția frați și surori dintre noi, și poate chiar din casa noastră. Aceasta ne îngrozește și ne este teamă chiar să o numim pe adevăratul ei nume, dar pe care o vom numi “Răul cel mai mare”. Un rău împotriva căruia se luptă cu siguranța de a fi deja învinși, chiar mortal. Această boală ne apropie foarte mult de Isus, de acel Isus din Vinerea Mare și Sfântă, și mai ales de acel Isus din Grădina Măslinilor. Celui atins de această maladie nu trebuie să îi ascundem această speranță, pentru că în ea se ascunde atât răscumpărarea cât și biruința Lui. Să primim deci toate leacurile și speranțele pe care ni le oferă știința (care în unele cazuri încep să fie reale și concrete), dar să nu ne lipsim nici de această mare speranță: Isus a învins pentru noi și această moarte teribilă, care constă în așteptarea și în groaza morții sufletului, și acum poate fi lângă acela care-L urmează pe cale. Vom încheia această meditație cu cuvinte cât se poate de simple: “Mulțumesc Isuse pentru că ai suferit pentru noi toate chinurile Calvarului și iartă-ne dacă până în ceasul de față n-am știut să te iubim decât în glumă.”

Ritul latin