Start > Ritul bizantin > În tainele Învierii

În tainele Învierii

4 April 2007
1,160 afișări

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg
Duminica Sfintelor Paști

Faptul de neînlăturat și tulburător al morții – brutal sau blând, cum s-ar petrece el – pare de nepătruns, deși este la fel de vechi ca și viața însăși. Religii, științe și filozofii l-au abordat mereu, cu mai puțină sau cu mai multă competență, el însă a rămas la fel de insuficient pătruns de mintea omenească, și astăzi ca și în trecut. N-am spus “total”, de nepătruns, ci numai “insuficient”, dar și, de multe ori, cu totul eronat. Moartea apare ca de nepătruns deoarece ea depășește orice experiență personală, chiar și imaginația. Însă există o cale mai limpede de a-l aborda misterul și, până la urmă, cea mai satisfăcătoare: e cea propusă de sf. apostol Paul în Cartea către Corinteni. Sf. apostol Paul se ia de piept cu taina morții lui Isus, pe care o elimină cu totul, punând-o în relație cu învierea,făcând din ea un prag spre înviere. Deci, de la Înviere pornește Paul, ca să explice moartea. Drept care, încearcă, mai întâi să înțeleagă ce a fost Învierea – desigur învierea lui Hristos. În textul paulin pe care l-am menționat, apostolul reia o întrebare veche, pe care învierea lui Hristos a readus-o în actualitate.

Cum învie morții? Cu ce trup se vor întoarce? Dar învierea lui Hristos a fost cu totul altceva decât cea a lui Lazăr, a fiicei lui Iair, sau cea a tânărului din Nain. A lor a fost un fel de resuscitare, o redeșteptare la viață întreruptă, dar nu în vederea nemuririi. Reîntoarcerea acestora la viață n-a fost decât o reluare a unui fir de viață, pentru o vreme poticnit, și care a continuat firesc, ca și al oricărui om, până la moartea fără îndoială; căci cum ni s-ar părea un Lazăr îmbătrânind sute, sau poate mii de ani, ca să nu mai moară niciodată? Pentru o astfel de credință îi mustră Domnul pe Luca și Cleopa, în Emaus: Puținpricepătorilor, zăbavnici în a crede tot ce au spus profeții. Nu trebuia Hristosul să sufere aceste lucruri ca, după acestea, să intre-n slava Sa? (Lc 14, 25-26). Se pare că și înspre noi ar spune: puțin credincioșilor, zăbavnici în a crede că sunteți întru Mine, ca și când nu ați ști că mă topesc în voi…

Dar totuși, cum a fost viața lui Isus, cea după învierea Sa? Ce a făcut biruitorul morții în cele patruzeci de zile, timp în care știm că S-a mai arătat Apostolilor, Femeilor Mironosițe, Discipolilor din Emaus și altora dintre contemporanii Săi. Despre aceste arătări am mai vorbit la Paștile pe care le-am prăznuit acum doi ani, tot în această catedrală.

Desigur, este dificil să stabilim cronologia faptelor din timpul celor 40 de zile. Însă, un fapt se cere totuși reluat, căci el a devenit o dogmă de credință. În “Crezul Apostolilor”, mărturisit de credincioșii anteriori Conciliului din Niceea, se afirma precis că, după Înviere, Domnul Isus a coborât în Iad, de unde, împreună cu sufletele curățite de păcat, constituite într-un alai de slavă, S-a înălțat la cer. După Conciliul din Niceea, în unele arii ale Bisericii creștine, s-a socotit că menționarea acestei mântuitoare acțiuni nu ar mai constitui o necesitate, ea nemaifiind contestată și fiind lesne de-nțeles din textul astfel prescurtat. Pentru acest motiv, în unele formulare liturgice orientale, Crezul se rostește fără această precizare. Însă, sub orice formă, a crede că învierea lui Hristos a avut efecte și asupra sufletelor din “cealaltă lume” înseamnă a mărturisi că răstignirea și moartea lui Isus nu au constituit cel mai răsunător eșec al vreunui vestitor de crez, ci, dimpotrivă, o biruință care trecea de granițele timpului și ale lumii cunoscute, o biruință care, prin dragoste și sacrificiu, chema la fericire întreaga omenire; căci învierea lui Hristos e garanția învierii noastre. Isus e primul și singurul din toată curgerea istoriei care a străbătut întreg tărâmul morții și care s-a întors biruitor în lume. Întors la noi, nu ne-a descris această “aventură”, însă ne-a spus la ce servește moartea; ne-a spus că sensul ei nu este ca să producă teamă, ci doar ca să ne facă să-nțelegem că ea este modalitatea de a trece spre începutul creațiunii noi, cea fără de păcat și fără de sfârșit, creațiune înnoită cu prețul Jertfei lui Hristos, în care iubirea nu mai este pângărită, în care libertatea nu mai este violată, în care pe Dumnezeu Îl vom vedea la față. Această creațiune nouă nu este un proiect de viitor ci, dimpotrivă, este o realitate actuală, pe care o trăim și o-nțelegem după măsura în care realizăm încă de pe pământ comuniunea cu Hristos. Și, tocmai în conștientizarea acestei mistice realități, ca și comunicarea în fața tuturor a învierii lui Hristos, constă menirea Bisericii ca și a fiecărui botezat. Ne-ndeplinim această misiune? Vestim prin viața noastră credința în creațiunea nouă? Trăim comuniunea cu Hristos prin Sfânta Euharistie? Odinioară creștinii mergeau în cântec spre circul în care vor muri, unde, prin moartea din fidelitate, știau că se-ntâlnesc cu Domnul. Ei au crezut aceasta, și o mărturiseau cântând în moarte. În ce măsură ne asemănăm cu ei, în ce măsură măcar cerem prin rugăciune capacitatea de a ne trăi viața mereu ca în prezența lui Hristos, Care, primit în Sfânta Euharistie, să ne conducă, în sfârșit, la împlinirea făgăduințelor solemne făcute la Botez: Mă lepăd de Satana. Cred în Isus Hristos și mă unesc cu El și numai Lui Îi voi sluji de-acum. Amin.

Ritul bizantin