Predici

Astăzi este Duminica Floriilor, zi în care Biserica aminteşte de intrarea solemnă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunaţi în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Cristos. Luându-şi jos de pe umeri hainele, ei le aşează înaintea lui Cristos. După ce auziseră despre faptele minunate săvârşite de Isus, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine ca Rege în numele Domnului!”

Dar să lăsăm puţin deoparte mulţimea şi să-l privim pe Isus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorinţa de slavă deşartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulţimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forţa, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbeşte despre minunea înmulţirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulţimii? Nicidecum.

Şi totuşi, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Isus, ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruş pentru a încăleca pe el. Faptul că Isus doreşte o astfel de intrare este semnul conştiinţei pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulţime căci ştie foarte bine că aceste strigăte de “osana” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “răstigneşte-l”. Ştie că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; ştie că cei care îşi aştern acum hainele sub picioarele animalului pe care este aşezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; ştie că cei care acum îl primesc în cetatea lor şi îl însoţesc, îl vor scoate afară din cetate şi-l vor însoţi nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunţase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere şi nu uitase acest lucru; ştie foarte bine de ce a venit la Ierusalim şi cum va muri.

Dar mai mult decât toate acestea ştie ceea ce va face Tatăl său care îl va învia şi-l va înălţa în slavă. Cristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătoreşte cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie, după cum am auzit în lectura a II-a de astăzi: “Dumnezeu i-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt“. El ştie că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii şi de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conştienţi despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Isus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Isus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulţimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va glorifica.

Astăzi suntem invitaţi să-l întâmpinăm şi noi pe Cristos, pe Eliberatorul nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Cristos se află nu la poarta cetăţii, ci la uşa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera şi a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paştelui. Noi însă trebuie să-l însoţim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, aşa cum au făcut mulţi dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână sfântă care începe astăzi.

Acum este uşor să-l recunoaştem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat şi răstignit; sfâşiat de suferinţă în Ghetsemani şi înălţat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator. Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede.

În Ghetsemani îl va încerca disperarea iar durerea sufletului îl va face să transpire sânge. Apoi biciul îi va sfârteca trupul, coroana de spini îi va răni fruntea, crucea îl va doborî la pământ, cuiele îl vor pironi, suliţa îi va străpunge pieptul. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom recunoaşte şi atunci ca Domn al nostru? Poporul îl va scuipa, capii religioşi îi vor cere să se salveze, tâlharul îl va ispiti să coboare jos de pe cruce. El însă va rămâne surd la aceste provocări deşi cu un singur gest şi-ar putea doborî toţi duşmanii; le va arăta o faţă ca de cremene, un obraz şi un spate supuse batjocurii şi bătăii deşi printr-un gest mai mic decât o clipire de ochi ar putea să pună capăt întregii suferinţe.

Când îl vom vedea astfel în vinerea mare vom crede noi în el? În sâmbăta sfântă se va părea că mormântul are ultimul cuvânt şi că inevitabilul s-a înfăptuit. Vom crede noi şi atunci în el? Îl vom însoţi în toate aceste momente, adică ne vom asocia suferinţei sale pentru a ne plânge propriile păcate şi pe cele ale lumii întregi? Răstignindu-le vom avea curajul să le înmormântăm în scaunul de spovadă?

Sărbătoarea de astăzi este mai ales o invitaţie la a trăi cât mai intens această săptămână sfântă pe care o începem. Este o chemare la a descoperi iubirea lui Cristos care se răstigneşte pentru noi. Este un apel la a primi harul unic pe care ni-l poate aduce meditarea pătimirii lui Cristos.

Să păşim astăzi împreună cu Cristos în Ierusalim şi, parcurgând drumul pătimirii şi al Crucii alături de el, să ne străduim să ajungem la a trăi adevărata bucurie a învierii. Dacă moartea lui va deveni şi moartea noastră pentru păcat, atunci învierea lui va fi şi învierea noastră, adică eliberare de orice teamă şi orice sclavie. Fiind siguri că acesta este drumul mântuirii noastre, să ne luăm hotărârea de a trăi cât mai intens această Săptămână Sfântă.

pr. Paul Butnaru Ritul latin