Faptul de neînlăturat şi tulburător al morţii – brutal sau blând, cum s-ar petrece el – pare de nepătruns, deşi este la fel de vechi ca şi viaţa însăşi. Religii, ştiinţe şi filozofii l-au abordat mereu, cu mai puţină sau cu mai multă competenţă, el însă a rămas la fel de insuficient pătruns de mintea omenească, şi astăzi ca şi în trecut. N-am spus “total”, de nepătruns, ci numai “insuficient”, dar şi, de multe ori, cu totul eronat. Moartea apare ca de nepătruns deoarece ea depăşeşte orice experienţă personală, chiar şi imaginaţia. Însă există o cale mai limpede de a-l aborda misterul şi, până la urmă, cea mai satisfăcătoare: e cea propusă de sf. apostol Paul în Cartea către Corinteni. Sf. apostol Paul se ia de piept cu taina morţii lui Isus, pe care o elimină cu totul, punând-o în relaţie cu învierea,făcând din ea un prag spre înviere. Deci, de la Înviere porneşte Paul, ca să explice moartea. Drept care, încearcă, mai întâi să înţeleagă ce a fost Învierea – desigur învierea lui Hristos. În textul paulin pe care l-am menţionat, apostolul reia o întrebare veche, pe care învierea lui Hristos a readus-o în actualitate.

Cum învie morţii? Cu ce trup se vor întoarce? Dar învierea lui Hristos a fost cu totul altceva decât cea a lui Lazăr, a fiicei lui Iair, sau cea a tânărului din Nain. A lor a fost un fel de resuscitare, o redeşteptare la viaţă întreruptă, dar nu în vederea nemuririi. Reîntoarcerea acestora la viaţă n-a fost decât o reluare a unui fir de viaţă, pentru o vreme poticnit, şi care a continuat firesc, ca şi al oricărui om, până la moartea fără îndoială; căci cum ni s-ar părea un Lazăr îmbătrânind sute, sau poate mii de ani, ca să nu mai moară niciodată? Pentru o astfel de credinţă îi mustră Domnul pe Luca şi Cleopa, în Emaus: Puţinpricepătorilor, zăbavnici în a crede tot ce au spus profeţii. Nu trebuia Hristosul să sufere aceste lucruri ca, după acestea, să intre-n slava Sa? (Lc 14, 25-26). Se pare că şi înspre noi ar spune: puţin credincioşilor, zăbavnici în a crede că sunteţi întru Mine, ca şi când nu aţi şti că mă topesc în voi…

Dar totuşi, cum a fost viaţa lui Isus, cea după învierea Sa? Ce a făcut biruitorul morţii în cele patruzeci de zile, timp în care ştim că S-a mai arătat Apostolilor, Femeilor Mironosiţe, Discipolilor din Emaus şi altora dintre contemporanii Săi. Despre aceste arătări am mai vorbit la Paştile pe care le-am prăznuit acum doi ani, tot în această catedrală.

Desigur, este dificil să stabilim cronologia faptelor din timpul celor 40 de zile. Însă, un fapt se cere totuşi reluat, căci el a devenit o dogmă de credinţă. În “Crezul Apostolilor”, mărturisit de credincioşii anteriori Conciliului din Niceea, se afirma precis că, după Înviere, Domnul Isus a coborât în Iad, de unde, împreună cu sufletele curăţite de păcat, constituite într-un alai de slavă, S-a înălţat la cer. După Conciliul din Niceea, în unele arii ale Bisericii creştine, s-a socotit că menţionarea acestei mântuitoare acţiuni nu ar mai constitui o necesitate, ea nemaifiind contestată şi fiind lesne de-nţeles din textul astfel prescurtat. Pentru acest motiv, în unele formulare liturgice orientale, Crezul se rosteşte fără această precizare. Însă, sub orice formă, a crede că învierea lui Hristos a avut efecte şi asupra sufletelor din “cealaltă lume” înseamnă a mărturisi că răstignirea şi moartea lui Isus nu au constituit cel mai răsunător eşec al vreunui vestitor de crez, ci, dimpotrivă, o biruinţă care trecea de graniţele timpului şi ale lumii cunoscute, o biruinţă care, prin dragoste şi sacrificiu, chema la fericire întreaga omenire; căci învierea lui Hristos e garanţia învierii noastre. Isus e primul şi singurul din toată curgerea istoriei care a străbătut întreg tărâmul morţii şi care s-a întors biruitor în lume. Întors la noi, nu ne-a descris această “aventură”, însă ne-a spus la ce serveşte moartea; ne-a spus că sensul ei nu este ca să producă teamă, ci doar ca să ne facă să-nţelegem că ea este modalitatea de a trece spre începutul creaţiunii noi, cea fără de păcat şi fără de sfârşit, creaţiune înnoită cu preţul Jertfei lui Hristos, în care iubirea nu mai este pângărită, în care libertatea nu mai este violată, în care pe Dumnezeu Îl vom vedea la faţă. Această creaţiune nouă nu este un proiect de viitor ci, dimpotrivă, este o realitate actuală, pe care o trăim şi o-nţelegem după măsura în care realizăm încă de pe pământ comuniunea cu Hristos. Şi, tocmai în conştientizarea acestei mistice realităţi, ca şi comunicarea în faţa tuturor a învierii lui Hristos, constă menirea Bisericii ca şi a fiecărui botezat. Ne-ndeplinim această misiune? Vestim prin viaţa noastră credinţa în creaţiunea nouă? Trăim comuniunea cu Hristos prin Sfânta Euharistie? Odinioară creştinii mergeau în cântec spre circul în care vor muri, unde, prin moartea din fidelitate, ştiau că se-ntâlnesc cu Domnul. Ei au crezut aceasta, şi o mărturiseau cântând în moarte. În ce măsură ne asemănăm cu ei, în ce măsură măcar cerem prin rugăciune capacitatea de a ne trăi viaţa mereu ca în prezenţa lui Hristos, Care, primit în Sfânta Euharistie, să ne conducă, în sfârşit, la împlinirea făgăduinţelor solemne făcute la Botez: Mă lepăd de Satana. Cred în Isus Hristos şi mă unesc cu El şi numai Lui Îi voi sluji de-acum. Amin.