Start > Ritul bizantin > Duminica Floriilor

Duminica Floriilor

29 March 2007
1,505 afișări

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg
Duminica Floriilor

Intrarea în Ierusalim

În urma repetatelor invazii și ocupări ale Țării Sfinte de către puterile străine, poporul lui Israel a cunoscut un dureros proces de părăsire a solului natal: unii de teama persecuțiilor, alții în căutarea unui trai mai bun, în alte locuri, prin străini. Grupele, mai mari sau mai restrânse, de iudei statorniciți în jurul bazinului mediteranean au căpătat cu timpul numele generic de diaspora. Această emigrație a devenit masivă odată cu robia babilonică din sec. al VI-lea î.Hr. Numărul celor plecați reprezenta o parte importantă a poporului iudeu, care ajunsă izolată în culturi străine, risca să-și piardă identitatea națională și cea spirituală. De aceea conducătorii lor spirituali au hotărât ca toți, oriunde ar fi fost, să facă un pelerinaj obligatoriu, o dată pe an, de Paști, la Templul Sfânt de la Ierusalim, unde să-și reînnoiască jurământul de fidelitate față de Legile lui Moise și față de popor. În acest fel se explică faptul că în Duminica de dinaintea Paștilor, Ierusalimul și satele din jur erau supraaglomerate cu cei veniți la Praznic. Avem și noi o Diasporă a noastră, din cauza comunismului ateu, dar nu avem și noi o revenire periodică pentru regenerarea românească și spirituală a celor care au plecat.

Este bineștiută setea cu care, veac după veac, poporul Israel își aștepta Izbăvitorul de sub puteri străine, Învățătorul care să le purifice credința și morala, atât de infestate de practici păgânești. Noi, cum suntem acum? Ne așteptăm cu sete plânsă și înfrigurată purificarea cu care să participăm la Sfânta Înviere? Deodată, toate mulțimile de veacuri trăitoare prin străini, unii nemaiștiind nici limba, dar își păstrau credința, sunt străbătute de un fior istoric al memoriei, stârnit de zvonul insistent și incredibil că cineva din neamul lor, un Nazarinean numit Isus, l-a înviat din morți pe Lazăr în Betania și că acest Isus a înviat și pe un tânăr în Nain și pe fetița lui Iair, că a tămăduit leproși și paralitici, că, pe deasupra, izgonește dracii! Cine este acesta? Nu este El Mesia, pe care noi și toți strămoșii noștri Îl așteptăm de vremuri? Să mergem să-L vedem! Veniți! Acum este împlinirea atât de fascinantei profeții, neînțeleasă până acum și care zice: “Spuneți Ierusalimului: Nu te teme, fiică a Sionului, căci Acela Care vine acum la tine, călare pe un măgăruș, e Regele tău și Împăratul păcii”. Atunci, cei circa 300.000 de oameni sosiți pentru pelerinaj au năvălit spre drumul de la Betfaghe, pe care cobora Isus. Văzându-L pe Nazarinean, s-au repezit la puii de smochin, la crengile de palmieri, să-I facă arcuri triumfale, să Îl ovaționeze, să își aștearnă hainele pe drum, ca Împăratul să le binecuvânteze cu mersul peste ele. Sub cerul de cristal primăvăratic care învăluia albastru întreg Ierusalimul, au izbucnit, apoteotic, mari strigăte de slavă: Osana! Osana! Trăiască Regele! Trăiască trimisul lui Dumnezeu! Trăiască Împăratul slavei! Slavă lui Dumnezeu, Celui ce este mai presus de ceruri! Sărbătoritul, așa cum nimeni n-a mai fost, a zăbovit însă o clipă și a privit, îngândurat și trist, Ierusalimul care Îl aclama, dar care nu-L voia pe El, ci pe un slobozitor al hoardelor spre pradă și spre vicii, spre nimicirea tuturor străinilor. Oprit din mers, a lăcrimat Isus: Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi înțeles cele ce ar fi fost spre pacea ta! Acum însă, e prea târziu… Te vor împresura dușmanii și vei trăi zile nefericite. Vor fi exterminați toți cei din lăuntrul tău și nu va mai rămâne din tine nici piatră peste piatră, căci n-ai voit să-L înțelegi pe Cel trimis la tine acum, ca să te cerceteze. Nu L-a crezut Ierusalimul. Nu a voit blândețea, nici pacea și nici adevărul. Voia putere, voia avere și stăpânire peste toate. Și lăcrima Isus… Vedea în zări, cum peste 40 de ani, se va stârni revolta, vedea cum generalul Titus, chiar de pe Muntele Măslinilor, va declanșa atacul, masacrul și distrugerea totală. Plângând pe viitorul crâncen, Isus, cântat de glasul pruncilor de sân, purtat de aclamații, intra-n Ierusalim și se-ndrepta spre Templu, continuând să plângă, nevăzut, în Sine; plângea pe bucurii păgâne. Ieșind din Templu, soarele tocmai asfințea, însângerând peisajul. Ierusalime, Ierusalime, care-ți ucizi Profeții și îi omori cu pietre pe cei trimiși de Domnul. Cât am dorit să te adun sub aripile Mele… Însă ai tăi nu au voit. Copiii aclamau: Osana! iar Fariseii unelteau să-L piardă. Ce dramă, numai de El știută, să fi trăit atunci Isus? Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat un lucru extraordinar: acela că nu s-a întâmplat nimic – nici Templul nu s-a dărâmat, nici munții nu s-au prăbușit și nici pământul n-a crăpat ca să îi nimicească pe cei ce refuzau să creadă în adevăr și în iubire. Nimeni nu a-nțeles de ce Isus, atunci, în momentul regalității Sale absolute, nu Și-a ales ca tron decât atrocitatea unei cruci: crucea răscumpărării din iubire.

Totuși, un lucru s-a-ntâmplat: acela că un smochin, în care Isus cu sete căuta un fruct când Se ducea spre moarte, acel smochin neroditor, secat a fost de viață, pentru totdeauna. Și eu sunt un smochin în calea lui Isus, în drumul Său spre răstignire, spre care merge însetat de mine…

În poartă de Ierusalim…

Frumoasa imagine de film pe care o desprindem din binecunoscutul text ioanic referitor la triumfala Intrare în Ierusalim a lui Isus Hristos se-ntâmplă, uneori, să fie reținută ca simplă scenă de spectacol, cu ramuri de măslin și palmieri, cu haine așternute sub pași sfinți de profet, cu imnuri și ovații fără precedent. Nu e greșit să le vedem și nici să le reținem, însă nedrept și chiar nătâng ar fi să nu pătrundem, prin imagine, în sens.

Viața lui Isus Hristos nicicând nu trebuie redusă la un prezent istoric, de douăzeci de veacuri depășit. Esențial este să îi pătrundem sensul și să aplicăm semnificația spirituală prezentului pe care îl trăiește fiecare în conștiința prin care participă la praznicul de astăzi. Cu trupul, noi nu suntem acolo, însă cu mintea și cu dorul vom fi întreaga veșnicie. Din freamătul și din entuziasmul, cum n-a mai fost vreodată la porțile Ierusalimului, neadormitul spirit critic al Fariseilor și Cărturarilor a fost lucid șocat de glasul pruncilor mărunți, pe drept considerat ca glas al viitorului. Care e glasul nostru? Cu ce Îl preamărim pe Domnul din fața porții Ierusalimului din noi, în care vrea, acum, să intre Dumnezeirea întrupată? Avem ceva să Îi așternem sub picioare? Nu zdrențe inutile, nu glasuri exersate în osanale de Partid, nu adorații fără conținut și viață, ci tot ce este mai de preț în noi. Pe acestea să I le oferim acum. Anume ce? – Desigur, bunul la care renunțăm mai greu. Intensitatea alipirii este criteriul valorii pe care un bun o are în sufletele noastre. Am înțeles, desigur, că păcatul este falsul bun de care ne despărțim mai greu. Nu-ncerc să-l denumesc. Cu toții ni-l cunoaștem. Avem și bunuri pozitive ce-I pot fi oferite-n dar: o suferință, o faptă de virtute, o rugăciune generoasă, după intenția Mântuitorului Isus.

Dar în acest prezent, în care ne aflăm, avem un bun pe care l-a iubit în chip deosebit Isus, dar l-am iubit și noi. Și să I-l oferim cu bucurie, chiar dacă încă ne doare despărțirea. Însăși durerea despărțirii de Marele Pontif Ioan Paul al II-lea să fie ofranda de ram de palmier al păcii și al preamăririi pe care I-o ridicăm în față. Și mai avem un bun de înălțat spre cer, un bun care de-acuma e al nostru și se numește Benedict al XVI-lea. Ioan Paul cel Mare, de repetate ori, făcea apel la rugăciunea noastră, el care, făcând o ultimă minune, a fost recunoscut de o întreagă lume ca om de o factură extraordinară. Dar Benedict al XVI-lea, urmașul său, să nu aibă și el nevoie de rugăciunea noastră? Este adevărat, comentatorii personalității noului Pontif îl socotesc ca pe un om de o cultură vastă și teolog de forță, un vorbitor de zece limbi străine, un intelectual de mare subtilitate și precizie, un imbatabil apărător al dogmelor vieții, un inflexibil apărător al demnității omului subestimat de dictaturi și de civilizațiile fără Dumnezeu, un om care n-a ezitat să spună despre comunism că “este o rușine pentru rațiune”. Toți însă sunt convinși că încă nu-l pot descifra, cum n-au putut, fără credință, să descifreze nici suferința inexplicabil de senină a lui Ioan Paul cel Mare, cel parcă logodit cu biruința prin durere. Ca o expresie a incapacității de a descifra misterul personalității lui Benedict al XVI-lea, iscoditorii s-au ițit să-i deconspire numele. Ba că ar fi doar succesorul, după număr, al lui Benedict al XV-lea; ba că, prin vasta lui cultură, ar fi urmașul de idei al Papei Benedict al XIV-lea, care a insistat asupra formării și perfecționării clerului și, tot prin explorarea numelui de Benedict, legat de Benedict al XV-lea, care s-a implicat puternic în mijlocirea păcii după primul Război Mondial, prevăd în el un nou “Pontif al păcii și al Misiunilor”. Nici unii nu fac legătura dintre Pontiful Benedict și sfântul fondator al vieții monahale organizată, în Occident, de Benedict de Nursia, evanghelizatorul vechii Europe, care a trăit prin anul 500 d.Hr. și care, după căderea civilizației elene și romane, sfărmate de barbarii intrați cu ghioaga în Europa, când nimeni nu mai putea să-i stăvilească, acest călugăr sfânt a cutezat ca, blând, să intre printre ei, cu Evanghelia și cu surâsul, să îi învețe agricultura și viața sedentară și să-i culturalizeze. Pentru acest motiv, Papa Paul al VI-lea l-a și numit “Patron al Europei”. Nu ar fi deci firesc ca, în această Europă – care, masonic, își contestă rădăcinile civilizației creștine – noul Pontif, cu numele de Benedict, să își dedice pontificatul reîncreștinării Europei și unificării în credință a celor care își mărturisesc același crez întru Isus Hristos? Nu ne putem pretinde mai vizionari ca alții, dar ne putem impune ca, acum, când toți creștinii așteaptă să intre cu Domnul în Ierusalim, să Îi așternem, sub pașii de profet al unei ere noi de pace și unire, întreaga noastră încredere și cea mai fierbinte rugăciune ca Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea să fie învrednicit cu misiunea de pacificator și unificator al Europei, al Bisericii și al întregii omeniri, cea pentru care, acum, Hristos pătrunde în Ierusalim ca să Se răstignească din iubire și să ne lase moștenire Preasfânta Euharistie prin care să realizăm, în El, o nouă Europă. Așa să ne ajute ruga Preacuratei și a lui Ioan Paul, cel Mare și iubit. Amin.

Ritul bizantin