Predici

Intrarea în Ierusalim

În urma repetatelor invazii şi ocupări ale Ţării Sfinte de către puterile străine, poporul lui Israel a cunoscut un dureros proces de părăsire a solului natal: unii de teama persecuţiilor, alţii în căutarea unui trai mai bun, în alte locuri, prin străini. Grupele, mai mari sau mai restrânse, de iudei statorniciţi în jurul bazinului mediteranean au căpătat cu timpul numele generic de diaspora. Această emigraţie a devenit masivă odată cu robia babilonică din sec. al VI-lea î.Hr. Numărul celor plecaţi reprezenta o parte importantă a poporului iudeu, care ajunsă izolată în culturi străine, risca să-şi piardă identitatea naţională şi cea spirituală. De aceea conducătorii lor spirituali au hotărât ca toţi, oriunde ar fi fost, să facă un pelerinaj obligatoriu, o dată pe an, de Paşti, la Templul Sfânt de la Ierusalim, unde să-şi reînnoiască jurământul de fidelitate faţă de Legile lui Moise şi faţă de popor. În acest fel se explică faptul că în Duminica de dinaintea Paştilor, Ierusalimul şi satele din jur erau supraaglomerate cu cei veniţi la Praznic. Avem şi noi o Diasporă a noastră, din cauza comunismului ateu, dar nu avem şi noi o revenire periodică pentru regenerarea românească şi spirituală a celor care au plecat.

Este bineştiută setea cu care, veac după veac, poporul Israel îşi aştepta Izbăvitorul de sub puteri străine, Învăţătorul care să le purifice credinţa şi morala, atât de infestate de practici păgâneşti. Noi, cum suntem acum? Ne aşteptăm cu sete plânsă şi înfrigurată purificarea cu care să participăm la Sfânta Înviere? Deodată, toate mulţimile de veacuri trăitoare prin străini, unii nemaiştiind nici limba, dar îşi păstrau credinţa, sunt străbătute de un fior istoric al memoriei, stârnit de zvonul insistent şi incredibil că cineva din neamul lor, un Nazarinean numit Isus, l-a înviat din morţi pe Lazăr în Betania şi că acest Isus a înviat şi pe un tânăr în Nain şi pe fetiţa lui Iair, că a tămăduit leproşi şi paralitici, că, pe deasupra, izgoneşte dracii! Cine este acesta? Nu este El Mesia, pe care noi şi toţi strămoşii noştri Îl aşteptăm de vremuri? Să mergem să-L vedem! Veniţi! Acum este împlinirea atât de fascinantei profeţii, neînţeleasă până acum şi care zice: “Spuneţi Ierusalimului: Nu te teme, fiică a Sionului, căci Acela Care vine acum la tine, călare pe un măgăruş, e Regele tău şi Împăratul păcii”. Atunci, cei circa 300.000 de oameni sosiţi pentru pelerinaj au năvălit spre drumul de la Betfaghe, pe care cobora Isus. Văzându-L pe Nazarinean, s-au repezit la puii de smochin, la crengile de palmieri, să-I facă arcuri triumfale, să Îl ovaţioneze, să îşi aştearnă hainele pe drum, ca Împăratul să le binecuvânteze cu mersul peste ele. Sub cerul de cristal primăvăratic care învăluia albastru întreg Ierusalimul, au izbucnit, apoteotic, mari strigăte de slavă: Osana! Osana! Trăiască Regele! Trăiască trimisul lui Dumnezeu! Trăiască Împăratul slavei! Slavă lui Dumnezeu, Celui ce este mai presus de ceruri! Sărbătoritul, aşa cum nimeni n-a mai fost, a zăbovit însă o clipă şi a privit, îngândurat şi trist, Ierusalimul care Îl aclama, dar care nu-L voia pe El, ci pe un slobozitor al hoardelor spre pradă şi spre vicii, spre nimicirea tuturor străinilor. Oprit din mers, a lăcrimat Isus: Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi înţeles cele ce ar fi fost spre pacea ta! Acum însă, e prea târziu… Te vor împresura duşmanii şi vei trăi zile nefericite. Vor fi exterminaţi toţi cei din lăuntrul tău şi nu va mai rămâne din tine nici piatră peste piatră, căci n-ai voit să-L înţelegi pe Cel trimis la tine acum, ca să te cerceteze. Nu L-a crezut Ierusalimul. Nu a voit blândeţea, nici pacea şi nici adevărul. Voia putere, voia avere şi stăpânire peste toate. Şi lăcrima Isus… Vedea în zări, cum peste 40 de ani, se va stârni revolta, vedea cum generalul Titus, chiar de pe Muntele Măslinilor, va declanşa atacul, masacrul şi distrugerea totală. Plângând pe viitorul crâncen, Isus, cântat de glasul pruncilor de sân, purtat de aclamaţii, intra-n Ierusalim şi se-ndrepta spre Templu, continuând să plângă, nevăzut, în Sine; plângea pe bucurii păgâne. Ieşind din Templu, soarele tocmai asfinţea, însângerând peisajul. Ierusalime, Ierusalime, care-ţi ucizi Profeţii şi îi omori cu pietre pe cei trimişi de Domnul. Cât am dorit să te adun sub aripile Mele… Însă ai tăi nu au voit. Copiii aclamau: Osana! iar Fariseii unelteau să-L piardă. Ce dramă, numai de El ştiută, să fi trăit atunci Isus? Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat un lucru extraordinar: acela că nu s-a întâmplat nimic – nici Templul nu s-a dărâmat, nici munţii nu s-au prăbuşit şi nici pământul n-a crăpat ca să îi nimicească pe cei ce refuzau să creadă în adevăr şi în iubire. Nimeni nu a-nţeles de ce Isus, atunci, în momentul regalităţii Sale absolute, nu Şi-a ales ca tron decât atrocitatea unei cruci: crucea răscumpărării din iubire.

Totuşi, un lucru s-a-ntâmplat: acela că un smochin, în care Isus cu sete căuta un fruct când Se ducea spre moarte, acel smochin neroditor, secat a fost de viaţă, pentru totdeauna. Şi eu sunt un smochin în calea lui Isus, în drumul Său spre răstignire, spre care merge însetat de mine…

În poartă de Ierusalim…

Frumoasa imagine de film pe care o desprindem din binecunoscutul text ioanic referitor la triumfala Intrare în Ierusalim a lui Isus Hristos se-ntâmplă, uneori, să fie reţinută ca simplă scenă de spectacol, cu ramuri de măslin şi palmieri, cu haine aşternute sub paşi sfinţi de profet, cu imnuri şi ovaţii fără precedent. Nu e greşit să le vedem şi nici să le reţinem, însă nedrept şi chiar nătâng ar fi să nu pătrundem, prin imagine, în sens.

Viaţa lui Isus Hristos nicicând nu trebuie redusă la un prezent istoric, de douăzeci de veacuri depăşit. Esenţial este să îi pătrundem sensul şi să aplicăm semnificaţia spirituală prezentului pe care îl trăieşte fiecare în conştiinţa prin care participă la praznicul de astăzi. Cu trupul, noi nu suntem acolo, însă cu mintea şi cu dorul vom fi întreaga veşnicie. Din freamătul şi din entuziasmul, cum n-a mai fost vreodată la porţile Ierusalimului, neadormitul spirit critic al Fariseilor şi Cărturarilor a fost lucid şocat de glasul pruncilor mărunţi, pe drept considerat ca glas al viitorului. Care e glasul nostru? Cu ce Îl preamărim pe Domnul din faţa porţii Ierusalimului din noi, în care vrea, acum, să intre Dumnezeirea întrupată? Avem ceva să Îi aşternem sub picioare? Nu zdrenţe inutile, nu glasuri exersate în osanale de Partid, nu adoraţii fără conţinut şi viaţă, ci tot ce este mai de preţ în noi. Pe acestea să I le oferim acum. Anume ce? – Desigur, bunul la care renunţăm mai greu. Intensitatea alipirii este criteriul valorii pe care un bun o are în sufletele noastre. Am înţeles, desigur, că păcatul este falsul bun de care ne despărţim mai greu. Nu-ncerc să-l denumesc. Cu toţii ni-l cunoaştem. Avem şi bunuri pozitive ce-I pot fi oferite-n dar: o suferinţă, o faptă de virtute, o rugăciune generoasă, după intenţia Mântuitorului Isus.

Dar în acest prezent, în care ne aflăm, avem un bun pe care l-a iubit în chip deosebit Isus, dar l-am iubit şi noi. Şi să I-l oferim cu bucurie, chiar dacă încă ne doare despărţirea. Însăşi durerea despărţirii de Marele Pontif Ioan Paul al II-lea să fie ofranda de ram de palmier al păcii şi al preamăririi pe care I-o ridicăm în faţă. Şi mai avem un bun de înălţat spre cer, un bun care de-acuma e al nostru şi se numeşte Benedict al XVI-lea. Ioan Paul cel Mare, de repetate ori, făcea apel la rugăciunea noastră, el care, făcând o ultimă minune, a fost recunoscut de o întreagă lume ca om de o factură extraordinară. Dar Benedict al XVI-lea, urmaşul său, să nu aibă şi el nevoie de rugăciunea noastră? Este adevărat, comentatorii personalităţii noului Pontif îl socotesc ca pe un om de o cultură vastă şi teolog de forţă, un vorbitor de zece limbi străine, un intelectual de mare subtilitate şi precizie, un imbatabil apărător al dogmelor vieţii, un inflexibil apărător al demnităţii omului subestimat de dictaturi şi de civilizaţiile fără Dumnezeu, un om care n-a ezitat să spună despre comunism că “este o ruşine pentru raţiune”. Toţi însă sunt convinşi că încă nu-l pot descifra, cum n-au putut, fără credinţă, să descifreze nici suferinţa inexplicabil de senină a lui Ioan Paul cel Mare, cel parcă logodit cu biruinţa prin durere. Ca o expresie a incapacităţii de a descifra misterul personalităţii lui Benedict al XVI-lea, iscoditorii s-au iţit să-i deconspire numele. Ba că ar fi doar succesorul, după număr, al lui Benedict al XV-lea; ba că, prin vasta lui cultură, ar fi urmaşul de idei al Papei Benedict al XIV-lea, care a insistat asupra formării şi perfecţionării clerului şi, tot prin explorarea numelui de Benedict, legat de Benedict al XV-lea, care s-a implicat puternic în mijlocirea păcii după primul Război Mondial, prevăd în el un nou “Pontif al păcii şi al Misiunilor”. Nici unii nu fac legătura dintre Pontiful Benedict şi sfântul fondator al vieţii monahale organizată, în Occident, de Benedict de Nursia, evanghelizatorul vechii Europe, care a trăit prin anul 500 d.Hr. şi care, după căderea civilizaţiei elene şi romane, sfărmate de barbarii intraţi cu ghioaga în Europa, când nimeni nu mai putea să-i stăvilească, acest călugăr sfânt a cutezat ca, blând, să intre printre ei, cu Evanghelia şi cu surâsul, să îi înveţe agricultura şi viaţa sedentară şi să-i culturalizeze. Pentru acest motiv, Papa Paul al VI-lea l-a şi numit “Patron al Europei”. Nu ar fi deci firesc ca, în această Europă – care, masonic, îşi contestă rădăcinile civilizaţiei creştine – noul Pontif, cu numele de Benedict, să îşi dedice pontificatul reîncreştinării Europei şi unificării în credinţă a celor care îşi mărturisesc acelaşi crez întru Isus Hristos? Nu ne putem pretinde mai vizionari ca alţii, dar ne putem impune ca, acum, când toţi creştinii aşteaptă să intre cu Domnul în Ierusalim, să Îi aşternem, sub paşii de profet al unei ere noi de pace şi unire, întreaga noastră încredere şi cea mai fierbinte rugăciune ca Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea să fie învrednicit cu misiunea de pacificator şi unificator al Europei, al Bisericii şi al întregii omeniri, cea pentru care, acum, Hristos pătrunde în Ierusalim ca să Se răstignească din iubire şi să ne lase moştenire Preasfânta Euharistie prin care să realizăm, în El, o nouă Europă. Aşa să ne ajute ruga Preacuratei şi a lui Ioan Paul, cel Mare şi iubit. Amin.

pr. Tertulian Langa Ritul bizantin