Predici

Reţinem faptul că în timpul Postului Mare, Biserica ne readuce în centrul atenţiei marile teme ale credinţei noastre creştine. Termeni ca pocăinţă, convertire, iubirea şi milostivirea divină, iertare, dăruire, revin frecvent în textele liturgice din acest timp de har.

Suntem astăzi în duminica a IV a Postului Mare, iar Liturgia cuvântului scoate în lumină bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu; o milostivire, poate încă neînţeleasă de noi.

- Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, am cântat împreună la Psalmul responsorial (Ps. 33,2).

- În prima lectură am auzit cât de bun a fost Domnul cu poporul său pe care, după ce l-a scos din ţara robiei cu mână tare şi braţ puternic, l-a aşezat în ţara făgăduinţei unde putea sărbători Paştele în libertate (Cf. Ios 5,9-12).

- Şi sf. Paul, în a II-a lectură ne reaminteşte de bunătatea Tatălui când spune că totul vine de la Dumnezeu, care ne-a şi împăcat cu sine prin Cristos, neţinând cont de păcatele oamenilor. (Conf. 2Cor. 5, 17-21).

Da, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu transpare din fiecare pagină a Bibliei, dar întâmpinăm nenumărate dificultăţi pentru a o înţelege şi a o trăi.

Se spune, pe bună dreptate că marea problemă a mesajului creştin nu stă în explicarea misterelor de credinţă. Există o dificultate mai mare, şi anume, greutatea de a convinge în privinţa Bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am vrea să potrivim, să modificăm şi să instrumentalizăm bunătatea lui Dumnezeu după propriile necesităţi, după propriile gusturi. Pe când, milostivirea este mult superioară şi atât de diferită faţă de aşteptările noastre: şi, de aceea ne pune în dificultate.

Biblia cunoaşte încă de la începuturi (vezi Ex 34,6) această dificultate iar ca exemplificare am putea aminti istoria lui Iona în cetatea Ninive: Ioana este trimis să predice pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Ninive, datorită fărădelegilor comise în această cetate. Dar Ninive se converteşte iar Dumnezeu îşi anulează pedeapsa pronunţată. Ce se întâmplă atunci? Iona se mânie şi exclamă: …Ştiam eu că Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de dragoste…. (Iona, 4,2). După care Dumnezeu cu răbdare, caută să-l convingă pe Iona (şi pe fiecare dintre noi), să accepte bunătatea Sa aşa cum este ea.

Într-adevăr, ori datorită educaţiei primite în copilărie, ori din cauza fragilei noastre legături cu Dumnezeu, ne este greu să intrăm în logica sa, să înţelegem şi să credem în milostivirea sa dar mai ales s-o practicăm aşa cum el o face. Nu am fost ajutaţi suficient pentru a descoperi adevărata faţă a lui Dumnezeu. Mai degrabă, ne-am făcut imagini greşite despre El.

- De câte ori nu suntem tentaţi să ni-l închipuim pe Tatăl ceresc ca un Dumnezeu judecător şi legalist, care condamnă orice lipsă de-a noastră şi cântăreşte orice lucru. Credem că nu are altceva de făcut decât să pedepsească orice nereuşită de-a noastră.

- Sau, câţi nu sunt dintre cei care îşi imaginează un Dumnezeu de treabă, comerciant, care se acomodează cu cererile şi măsurile noastre, care poate fi cumpărat sau înduplecat după trebuinţele noastre.

- Dar cea mai eronată imagine ne-o facem despre Dumnezeu când ni-l închipuim ca pe un Dumnezeu care sperie şi pedepseşte. Este imaginea transmisă de unii părinţi copiilor lor în prima fază a educaţiei. Când părinţii lipsesc din preajma copiilor, obişnuiesc să-i lase în grija lui Dumnezeu care oricând este gata să pedepsească orice neascultare.

Evident sunt imagini distorsionate despre Dumnezeu, imagini care nu ne lasă să descoperim adevărata faţă a Tatălui ceresc şi de aceea, nu ne permit o relaţie filială cu El.

Un autor povesteşte într-o carte de-a sa ce a înţeles un elev din parabola Fiului Risipitor şi cum a redat-o într-o lucrare de control, la ora de religie:

“Un om avea doi fii, – scrie el – însă cel mai mic nu mai vroia să stea acasă şi, într-o zi a plecat departe, luând cu el toţi banii săi. La un moment dat aceşti bani s-au terminat şi băiatul s-a hotărât să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea nici ce mânca. Când aproape ajunsese acasă, tatăl său l-a văzut şi, foarte mulţumit, a luat un ciomag şi a fugit în întâmpinarea lui. Pe drum l-a întâlnit pe celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde merge atât de repede şi cu acea bâtă.

(A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB)

Evident, este nostimă interpretarea copilului, dar arată clar că nu ne este deloc uşor să descoperim chipul milostiv al Tatălui, ci mai degrabă, încă din copilărie, părinţii şi educatorii, în mod voit sau nu, ne-au vorbit şi ne-au convins despre altceva.

O imagine greşită despre Dumnezeu o aveau şi fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus. Pentru faptul că Mântuitorul încerca să se apropie de cei păcătoşi şi chiar stătea la masă cu vameşii, deseori era judecat şi contestat de către adversarii săi. Am auzit în textul Evangheliei de astăzi că la o astfel de acuză a fariseilor, Isus le răspunde cu o parabolă. Este cunoscută în general ca parabola fiului risipitor, dar o astfel de denumire ar indica doar un aspect secundar al parabolei. Ar trebui numită mai degrabă parabola tatălui milostiv deoarece scoate în relief inima mărinimoasă şi compătimitoare a tatălui faţă de fiul rătăcit care se întoarce acasă. De fapt, protagonistul parabolei este un tată, iar punctul culminant al parabolei este bucuria sa imensă datorată regăsirii fiului, motiv pentru care organizează o sărbătoare deosebită.

Cunoaştem destul de bine succesiunea evenimentelor. Ne surprinde decizia fiului rebel care părăseşte căminul familial, ne scandalizează comportamentul său libertin şi modul imoral prin care îşi iroseşte averea moştenită şi apoi, admirăm felul în care, fiind constrâns de situaţie, se întoarce din nou acasă.

Dar să nu pierdem din vedere comportamentul tatălui în faţa rătăcirii fiului. Vedem un tată care rămâne în continuu în aşteptarea fiului plecat; când îl vede în zare venind spre casă, îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează, îl sărută şi îi arată toată căldura sa părintească. Nu îl ia la rost pentru ceea ce a făcut, nu îi cere cont de nimic, nu îl întreabă despre intenţiile sale viitoare nici nu cercetează dacă într-adevăr s-a căit pentru cele săvârşite. Nici măcar nu-l lasă să-şi termine discursul său pregătit cu atâta trudă, ci e preocupat de un singur lucru: să-i redea demnitatea de fiu pe care o pierduse şi să declare sărbătoare în familie. Motivul marii sărbători şi a bucuriei de nedescris, care constituie şi punctul culminant al parabolei sunt exprimate de cuvintele tatălui: căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost regăsit. În parabolă, tatăl simbolizează inima Tatălui ceresc: este cu siguranţă cea mai frumoasă imagine a lui Dumnezeu pe care ne-a lăsat-o Isus. Imaginea Dumnezeului lui Cristos, care mântuieşte şi iartă, care declară sărbătoare ori de câte ori cineva îşi vede greşelile şi se întoarce din rătăcirea sa.

Ori de câte ori avem ocazia, ascultăm cu plăcere şi cu atenţie această parabolă a lui Isus. Cât este ea de actuală şi cât de mult se aseamănă cu unele episoade din viaţa noastră!!

Povestea tânărului din parabolă poate fi şi istoria noastră, de ieri, sau chiar de azi. Cine dintre noi nu a simţit că la un anumit moment din viaţă s-a îndepărtat de casa părintească, de iubirea lui Dumnezeu şi că rătăceşte în viaţă pe un drum greşit? Dar curajul tânărului şi iubirea fără margini a tatălui sunt atât de grăitoare încât nimic nu ne-ar mai putea împiedica să repetăm: ştiu ce voi face! Mă voi ridica, mă voi duce la Tatăl şi-i voi spune…!

Aşadar, parabola este o invitaţie: dacă ai păcătuit, ridică-te!; dacă ai trădat, întoarce-te!; dacă ai ofensat în modul cel mai josnic, să şti bine şi să reţii că Dumnezeu este gata să şteargă totul şi să reînceapă totul de la început!.

Să primim aşadar invitaţia celei de a patra duminici din Post şi, în lumina parabolei din Evanghelie, să-i facem o bucurie Tatălui prin întoarcerea noastră. Să fim convinşi că El ne aşteaptă cu braţele deschise şi vrea să ne petrecem viaţa în casa Sa, printre fii săi. Amin.

pr. Eduard-Mihai Coşa Ritul latin