Start > Ritul latin > Duminica a III-a din Postul Mare

Duminica a III-a din Postul Mare

9 March 2007
1,215 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Ex 3,1-8a.13-15)

Narațiunea chemării lui Moise reprezintă unul din punctele culminante ale Bibliei datorită revelației numelui lui Dumnezeu. După ce a fugit din Egipt, Moise a renunțat să urmărească propriile planuri (generoase, de altfel) de eliberare, adaptându-se la soluții intermediare (v. 1). Însă în această viață normală de fiecare zi, Domnul îl surprinde: curiozitatea față de spectacolul extraordinar al unui tufiș ce arde fără să se mistuiască îl provoacă pe Moise să se apropie de acest tufiș unde Dumnezeu îl aștepta, îl cheamă de două ori pe nume provocând acel “Iată-mă” care indică deplina disponibilitate în a auzi și a asculta glasul Domnului. Dumnezeu îl învață pe Moise atitudinea de Sfântă Teamă pentru prezența Sa (v. 4-5.6b), se face (re)cunoscut ca și Dumnezeul părinților și, în fine, demonstrează că încă este prezent în istoria poporului evreu gata să intervină în ea (v. 7). În acest sens Domnul vrea să se folosească tocmai de Moise pentru a realiza mântuirea, eliberarea din sclavia Egiptului, conducând poporul la o slujire făcută prin cult, ceea ce trebuie adus lui Dumnezeu prin intermediul vieții înseși (cfr. v. 12). Moise refuză misiunea, conștient de propria incapacitate și de lipsa “recomandărilor” în fața poporului: cum să se prezinte în numele unui Dumnezeu al cărui nume nu este cunoscut? Numele, pentru popoarele semitice, indică totalitatea persoanei: a-l cunoaște înseamnă a putea să se dispună oarecum de respectiva persoană a cărui nume este pomenit, cunoscut.

Răspunsul enigmatic al lui Dumnezeu (v. 14) este un refuz doar în aparență: tetragrama sacră Yhwh este interpretată de însuși Dumnezeu ca o formă cauzativă a verbului “a fi” (adică ceea ce face să fie, să existe), cu diferite nuanțe posibile și simultane: “Eu sunt Cel care sunt“: nu mă poți înțelege; eu sunt cel care face să existe; eu sunt cel care îți este prezent ție; eu sunt cel care va fi: așa cum mă voi manifesta. Prin puterea acestei revelații – siguranță a faptului că Dumnezeul părinților va fi cu poporul său – Moise acceptă misiunea.

Lectura a II-a (1Cor 10,1-6.10-12)

Comunitatea din Corint este vie și agitată; întrucât s-a convertit de puțin timp, experimentează periculoasa ispită a unui context existențial păgân caracterizat, în mod proverbial, de obiceiuri relaxate. Luând poziție cât privește diferite problematici care provoacă această comunitate, Paul propune în acest pasaj din scrisoarea sa o reflexie asupra evenimentelor originare, în speță cele ale Exodului. De aici rezultă clar că harul este oferit tuturor – și Apostolul o repetă cu insistență, făcând aluzie în mod transparent la botez și la euharistie (v. 1-4a) – însă Dumnezeu cere fiecăruia în parte de a nu zădărnici harul său.

Un fideism aproape magic în ceea ce privește eficiența harului sau o anumită euforie spirituală induc la neglijarea exigențelor morale pe care o viață creștină autentică o cere pentru ca Domnul să se poată bucura de ea (v. 5 și urm.). Chiar și murmurarea care dă naștere diviziunilor (v. 1.3) este condamnată și considerată o repetare ale nemulțumirii poporului în pustiu (v. 10). Exemplul evreilor rămâne emblematic spre a evita să se cadă în aceeași “prăpastie” și, deci, să se aibă parte de aceeași pedeapsă (v. 11). “A ajuns sfârșitul timpului“, nu e cazul să trăim ca niște inconștienți, ci să folosim timpul prezent ca pe un timp prielnic: acesta este timpul în care noi putem schimba ceva în viața noastră. Fiecare să-și verifice propria conștiință și să-și măsoare propria forță (v. 12): e necesar să fim puternici și bine stabiliți pe roca credinței.

Evanghelia (Lc 13,1-9)

Isus tocmai i-a îndemnat pe interlocutorii săi să discearnă semnele timpului (cfr. 12,54-57). Acum unii solicită de la el o interpretare validă a două evenimente cunoscute: acțiunea crudă a lui Pilat în templu în timpul unei celebrări (v. 1-3) și moartea tragică a 18 persoane ucise de către turnul din Siloe care s-a dărâmat peste ei (v. 4). Isus răspune depășind imediat modul comun de a gândi: ceea ce s-a întâmplat nu este atât o evidentă condamnare a victimelor (important este de amintit aici concepția contemporanilor lui Isus care vedeau în astfel de nenorociri pedeapsa venită de la Dumnezeu pentru păcatele respectivelor persoane, mai ales pentru păcatele ascunse și nerecunoscute), ci o insistentă invitație la convertire adresată celor care au supraviețuit acelei tragedii (v. 5). Și pentru a demonstra această urgență, Isus propune parabola smochinului care nu aduce rod (v. 6-9). Pentru profeți, acest arbore – nici pe departe rar în livezile palestiniene – devenise simbolul infidelității lui Israel (cfr. Ier 8,13; Os 9,10; Mi 7,1). La fel și în sinoptici smochinul este emblema îngrijirilor răbdătoare și pline de iubire la care nu se corespunde (Mc 11,12-14; Mt 21,18-22). Isus însă, lasă deschisă mereu poarta speranței: sterilitatea smochinului smulge stăpânului încă un timp de har: anul jubiliar (v. 8 și urm.) este acordat de către Dumnezeu, dispus încă o dată să acorde încredere, așteptând roadele atât de mult dorite.

Ca și alte dăți, Isus nu pierde nicio ocazie, oricât de banală ar fi, de a provoca la convertire. Aceasta deoarece pentru Dumnezeu orice moment este prielnic, chiar și cel mai profan dintre ele: Dumnezeu acționează în istoria omului, a oricărui om, acea istorie de fiecare zi: banală, nesemnificativă, mediocră pentru a face, așa cum a făcut cu Moise, “lucruri minunate”, imposibil de imaginat pentru capacitățile umane. Pentru că Dumnezeu vede viața în totalitatea ei, nu fragmentar cum o vedem noi.

Ritul latin