Predici

S-au terminat cepele şi ghindele

Şi astfel Evreii, instalaţi în tabără în stepa din Ierihon, pot în sfârşit să mănânce roadele din Ţara promisă. Regretul după “pepeni, praz, ceapă şi usturoi” (Num 11,5), mâncate cu lăcomie în timpul şederii în Egipt, este definitiv îndepărtat. Şi mana a încetat să mai cadă. Acum sunt ciorchinii de struguri, rodiile, smochinele oferite de Dumnezeul eliberator. Şi pentru fiul risipitor s-a sfârşit timpul ghindelor aruncate la porci.

Tatăl pentru a sărbători întoarcerea sa, a pregătit un banchet somptuos. Dar, mai înainte de a înfige dinţii în carnea de viţel gras, fiul întors a gustat unele delicateţe care nu erau destinate gurii: îmbrăţişarea tatălui, iertarea lui, primirea sa, semnele (inelul, încălţămintea şi haina splendidă) recuperării din propria condiţie şi demnitatea de fiu. Înaintea mâncărurilor minunate a avut posibilitatea de a se bucura de muzică, de sărbătoare.

Situaţia sa a fost un exod pe dos. Abandonase libertatea casei părinteşti (schimbată de el printr-o închisoare sufocantă), pentru ” a se pune în slujba” propriilor plăceri exagerate – tiranii cei mai cruzi – şi apoi de un patron nu prea generos. Atunci când şi-a dat seama de orbirea sa, nu a ezitat să ia calea de întoarcere. Convertirea a început în momentul în care a încercat nostalgia, nu a sclaviei (cum s-a întâmplat de atâtea ori cu israeliţii), ci pentru libertatea pe care a lăsat-o în spate din necugetare.

“Dă-mi partea de avere care îmi revine”. Pretinsese partea cea mai rea a libertăţii sale, cea care îi dădea posibilitatea de a deveni sclav. În acest moment casa părintească a devenit pentru el “casa promisă”. Şi în timp ce “salariaţii” se angajează în pregătiri, tatăl însuşi se ocupă de o operaţie mai dificilă şi delicată: să extirpe din capul fiului o mentalitate de slujitor şi să răsădească mentalitatea de fiu. Casa nu devine o celulă de pedeapsă, ci o sală de muzică şi dans. Şi fiul revăzut, care s-ar fi mulţumit să fie primit ca slugă, descoperă că tatăl, în loc să aştepte pe fratele care se întorcea de la câmp, îl aştepta chiar pe el, să se întoarcă din desfrâul său. Este cea mai mare şi imprevizibilă surprindere. Bucuria de a fi aşteptat.

Se gândea că tatăl nu ar mai vrea să se gândească la el, după acea stupidă aventură, că i-a dat destule bătăi de cap. Dimpotrivă îşi dă seama că tatăl nu a mai avut stare din cauza absenţei sale, nu a mai putut suporta îndepărtarea sa (“Repede, aduceţi veşmântul cel mai frumos şi îmbrăcaţi-l…”). Evident, fiul care se întoarce după obişnuita muncă de la câmp, este iubit (“tu eşti totdeauna cu mine…”). Dar el are nevoie mai ales de acela care a risipit totul. Acel tată se simte tată nu doar atunci când poate să dea atestate de bună purtare, prime de ascultare şi răsplată pentru muncă, ci şi atunci când reuşeşte să regăsească pe cel care “era pierdut”. Nici un proces nici pentru a absolvi, nu dă “libertatea supravegheată” sau o perioadă de probă, nu cere o reparaţie cuvenită.

Ţintuit de o îmbrăţişare

“I s-a aruncat de gât şi l-a sărutat”. După ce s-a lăsat cuprins de acel gest, tatăl nu a putut să se transforme în judecător. Şi-a descoperit slăbiciunea. Nu va mai putea să fie dur, neutru, distant. Pe de altă parte, îmbrăţişarea şi sărutul, unit cu căinţa fiului, devin mai eficace decât orice lectură a unui articol de lege. Îmbrăţişarea şi sărutul vor ţintui de acum şi în viitor pe fiul în responsabilităţile sale: responsabilitatea celui care se simte iubit, în ciuda prostiilor săvârşite. Banchetul şi sărbătoarea vor şterge amintirea “ţării îndepărtate” şi de bucuriile frivole la care fiul risipitor era condamnat (echivalentul “muncilor forţate” impuse Evreilor).

Nu este suficient a predica convertirea. Trebuie pregătită întoarcerea, a se asigura de primirea în casă, şi că pe masă sunt roadele iubirii, încrederii, respectului, mai bune ca ghindele. Desigur, nu ajunge să condamnăm ghindele smulse de la porci. O casă demnă de acest nume trebuie să fie o “casă promisă”, în stare de a oferi produse care satură foamea celui care riscă să moară din exces de hrană înşelătoare. Rămâne totuşi semnificativ strigătul fiului risipitor, înainte de a apuca drumul întoarcerii: “Eu care mor de foame”.

A se converti înseamnă a recunoaşte propria foame adevărată. A o observa, a o admite, mai ales când cineva se zbate… în belşug. Cea mai rea dintre lipsuri. Eu mă căiesc dacă găsesc curajul de a mă spovedi, intrând în mine însumi (pentru că “ţara îndepărtată” este cea care mă face să trăiesc în afara mea) că îmi lipseşte ceva. În special când am de toate. De fapt a avea totul, a-şi permite totul, ascunde adesea ceea ce îmi lipseşte, ceea ce m-ar face să trăiesc ca om, creştin, persoană liberă.

“Era mort…”: acesta este diagnosticul tatălui în privinţa acelei experienţe. Cineva moare când se descoperă incapabil să înţeleagă ce îl face să trăiască. Chiar dacă se încăpăţânează să muşte din fructele obişnuite înveninate. Se “pierde viaţa” nu într-un accident oarecare de stradă, şi nici când se apucă un drum greşit, ci atunci când nu observă (sau când îşi închipuie) că drumul “drept” este tocmai acela pe care cineva se află. Ajunge să facem o întoarcere din drum (nu interzis, dar chiar obligatoriu după legile stradale creştine), care numeşte o astfel de manevră convertire. Nu. Nu este vorba de o banală “întoarcere înapoi”. Tatăl aşteaptă pe cei care “se întorc înainte”.

O mare posibilitate

“Lucrurile de mai înainte au trecut, iată s-au născut altele noi”. Observă Evreii la intrarea în Ţara făgăduită. Cepele au fost abandonate. Ghindele au fost lăsate pentru destinatarii legitimi prevăzuţi cu patru labe şi rât. De acum este o realitate nouă de luat în seamă, un program de libertate de respectat. O iubire fidelă care nu trebuie trădată. Dumnezeu şi-a ţinut făgăduinţele (Ţara cu roadele sale, Casa împodobită de sărbătoare şi o masă încărcată cu Rodul care vine din pământ dar nu aparţine pământului). Acum depinde de noi să ţinem promisiunile. Una, esenţială: să nu risipim acele daruri.

Într-o perspectivă creştină – după indicaţia lui Paul în a doua lectură – toate acestea se sintetizează într-un plan precis: de a deveni “creaturi noi”. Şi lucrul acesta devine posibil numai “în Cristos”. Nu e o chestiune de efort din partea omului. Mai corect efortul esenţial al omului constă în “a se lăsa împăcat cu Dumnezeu”. În ciuda aparenţelor, este mai uşor a se lăsa mustrat, pedepsit. Dimpotrivă Dumnezeu ne cere, prin ministerul milostivirii încredinţat Bisericii, să îi permitem să ne ierte. Fiul risipitor a fost recuperat în momentul în care “s-a lăsat” îmbrăţişat şi sărutat de tatăl. Unica “reparaţie a pagubei” cerut pentru patrimoniul risipit în acest fel este de a nu refuza semnele unei iubiri care nu mai putea să aştepte.

Rămâne de precizat că fiul risipitor nu a devenit o “creatură nouă” pentru că a îmbrăcat veşmintele cele mai frumoase. Nu este vorba de veşminte, nici nu este suficient să schimbe look-ul. Ceea ce contează nu este pielea, nici ceea ce este pe piele, dar ceea ce este dedesubt. Transformarea trebuie să vină în “interior”. Cuvântul “reconciliere” nu priveşte pur şi simplu atitudinile exterioare. Sau schimbă inima, sau totul rămâne ca mai înainte. Tatăl nu “adaugă” ceva în buzunarele fiului. Îi oferă o posibilitate uluitoare de a inaugura o existenţă nouă.

“Astăzi încep să înţeleg ceva”

Dar este cineva care a rămas ataşat la lucrurile vechi. Incapabil de a înţelege noutatea şi de a gusta roadele ţării (sau ale casei) făgăduite. El a rămas cu voinţa sa de ied nesatisfăcut. Fiul cel mare, în loc să se agheţe de promisiuni, este ataşat de revendicări. Tocmai el, care nu s-a îndepărtat niciodată, refuză să intre în casă (a nu se îndepărta este ceva diferit de “a sta înăuntru”, aşa cum a nu călca poruncile nu este încă a realiza proiectul patern). Pentru că în acea casă, culegând informaţiile de la un slujitor, va găsi nu numai un fiu risipitor (“acest fiu al tău care a devorat averile tale cu prostituatele”), dar mai ales un “tată risipitor”. Da, un tată care “risipeşte” milostivire, iertare, îmbrăţişări de primire sărbătorească.

Cum să trăieşti într-o casă unde inima devine mai importantă decât regulamentul, unde milostivirea a întrecut dreptatea? Nu-şi dă seama că şi el ar trebui să se întoarcă, în sfârşit, admiţând că are destule lucruri care trebuie iertate. Da, să fie iertat de punctualitatea sa fără avânt, de cumsecădenia sa indispusă, de moralismul său meschin, de pretenţia de a fi fiul exemplar fără a accepta… pe fiul tatălui său. De a fi iertat pentru ascultarea fără bucurie, pentru munca interesată (interesată pentru un ied mizerabil), pentru atmosfera de gheaţă care este creată de prezenţa sa în casă. De a fi iertat de alergia la sărbătoare şi la iertare.

“Nu voia să intre…” Până acum s-a mulţumit de “a nu pleca”. Dar nu s-a hotărât deloc, nici înainte, să intre cu adevărat. “Fiule… tot ce este al meu este şi al tău”. Tocmai aceasta îi produce frică. Îi este frică de posibilitatea de a-şi “însuşi” inima tatălui, iubirea sa fără măsură. Dacă ar fi vorba de a administra dreptatea şi pedepse, nu ar avea dificultăţi. Aici, însă, nu se pune problema de a “administra”, ci de “risipire” adică de a iubi fără limite.

Şi rămâne plantat acolo, pe pragul casei. Condamnat să îmbătrânească hrănindu-se cu bombăneli. El nu a călcat nici o poruncă părintească. Dar atunci când tatăl îl roagă să “intre”, adică să schimbe inima şi mintea, el continuă să discute. Preferă să fie “ireproşabil”, drept, satisfăcut de sine, mai degrabă decât mulţumit şi complice cu un tată risipitor. Cine ştie dacă va reuşi să se confeseze: “Tată, eu te slujesc de atâţia ani. Dar numai astăzi am început să înţeleg ceva. Despre tine. Despre mine. Despre altul. Despre casă”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin