Predici

Am ascultat astăzi una dintre paginile cele mai scumpe din Evanghelie: Parabola Fiului Risipitor. Aceasta poate fi citită din mai multe puncte de vedere. Dacă luăm ca filon conductor figura tatălui, aceasta ne vorbeşte despre nemărginita milă şi gingăşie a lui Dumnezeu, care ne spune indirect cum trebuie să se comporte cel ce îl reprezintă pe pământ pe acest Tată iertător (ministrul reconcilierii). Dacă luăm ca fir conducător figura fiului mai mare, parabola ne învaţă cum nu trebuie să se poarte “ceilalţi în biserică”, cei drepţi (adevăraţi sau închipuiţi) în faţa celui ce a greşit. Dacă vom privi la acest fiu mai mic şi risipitor, parabola ne descrie itinerarul exemplar al unei reconcilieri.

Intenţia Liturghiei este ca noi să citim parabola în această lumină. De fapt, în lectura a doua am ascultat chemarea sfâşietoare a apostolului care ne spune: “Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Ne aflăm la jumătatea Postului Mare, timpul cel mai potrivit pentru părăsirea păcatului, iar astăzi Biserica ne propune o învăţătură cu privire la sacramentul spovezii, vrând prin aceasta să ajungem curaţi la Sărbătoarea Învierii Domnului, indicându-ne calea privilegiată. În parabolă, păcătosul îi spune direct tatălui: “Am păcătuit!”, însă Paul, în cuvintele pe care le-am auzit, introduce în acest cadru mijlocirea istorică a lui Cristos şi cea sacramentală a Bisericii: “… ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii” (adică Bisericii).

Citită în felul acesta, parabola Fiului Risipitor ne apare ca un sacrament al Pocăinţei în acţiune, având la centru “mărturisirea” (Tată, am păcătuit!) şi la sfârşit dezlegarea (“Acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă!”). Mărturisirea sau spovada este un sacrament în criză de identitate, cum spunea un teolog, întrucât creştinul experimentează din ce în ce mai mult nepotrivirea acesteia de a traduce experienţa personală în ceea ce priveşte păcatul şi iertarea lui Dumnezeu.

Cui i se datorează această criză? Se vorbeşte despre eclipsarea sensului păcatului (“Cel mai mare păcat actual este acela că oamenii au pierdut sensul păcatului”, spunea Papa Pius XII). Însă a existat şi există un motiv serios pentru care s-a redus disciplina penitenţială, până la recenta reformă. Aceasta are rădăcini mult mai adânci; începând de la un anumit moment s-a accentuat momentul acuzării particulare a păcatelor, în detrimentul tuturor celorlalte momente, care devin oarecum accesorii; a fost înţeles greşit principiul că sacramentul lucrează totdeauna prin sine însuşi, automat (ex opere operato), din care cauză s-au înmulţit spovezile făcute în condiţii aproape imposibile, datorită mulţimii persoanelor, grabei şi a sărăcăcioaselor dispoziţii sufleteşti.

Aspectul crizei se manifestă mai ales prin faptul neglijării evidente din partea multora a spovezii frecvente; însă adevărata criză, aşa cum am spus, este mai profundă, şi din fericire se observă o oarecare depăşire a ei. Totul pleacă de la redescoperirea unor componente esenţiale ale vieţii creştineşti, care evidenţiază în toată lumina, sau mai bine spus în umbra sa, distanţa dintre instituţia divină şi viaţa. Aceste componente sunt: Cuvântul lui Dumnezeu, adică renovata cunoaştere a Bibliei; Duhul Sfânt şi redescoperirea rolului Său în Biserică; comunitatea, adică dimensiunea socială a păcatului şi a pocăinţei.

Cuvântul lui Dumnezeu duce la o mai bună înţelegere a păcatului. Mai întâi de toate face să apară insuficienţa anumitor scheme ale examenelor de conştiinţă, care privilegiau prea mult păcatele personale (mai ales cele împotriva poruncii a VI-a) lăsând în umbră dragostea frăţească, dreptatea, şi mai ales păcatele de omisiune. Accentul se schimbă apoi de la actele păcătoase, asupra cărora insistă morala tradiţională, la starea păcatului: de la păcate, la păcat. Aici nu este vorba numai de înşirarea urmărilor păcatelor în numărul şi specificul lor, cât mai mult de cauza acestora, de a pune securea la rădăcină, corectând opţiunea fundamentală sau orientarea de fond a sufletului; trecând de la o atitudine de rezistenţă împotriva lui Dumnezeu şi de capitulare în faţa lumii, la o atitudine de împotrivire faţă de lume şi de capitulare în faţa lui Dumnezeu.

A enumera cu scrupulozitate toate păcatele, chiar şi cele mai neînsemnate, fără ca mai înainte să fi denunţat rădăcina acestora, este ca şi cum ai combate febra, fără a descoperi boala care o cauzează. Păcatul este un refuz faţă de dragostea Tatălui şi reîntoarcere la idoli, sau la lăturile porcilor: “M-au părăsit pe mine, izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri crăpate care nu ţin apă”. Iată ce este păcatul privit din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Fiul risipitor din parabolă săvârşise multe păcate – aşa cum spune fratele mai mare -, îşi risipise toată moştenirea cu femeile desfrânate, însă în clipa mărturisirii, ceea ce-i stă mai mult la inimă nu mai sunt păcatele comise în afara casei părinteşti, ci numai acelea săvârşite în acea zi când a întors spatele tatălui său şi a părăsit casa părintească! La acest păcat se referă mărturisirea lui: “Tată, am păcătuit… !”

Problema mărturisirii este recondusă în cele din urmă la problema universală şi centrală a convertirii evanghelice: este vorba despre a descoperi adevărata boală sufletească. Întrebarea crucială pe care Isus o adresează celui ce îi cere astăzi iertare de păcatele proprii este aceeaşi pe care o adresase odată paraliticului: “Vrei să te faci sănătos?” Vrei cu adevărat? Un adevărat examen de conştiinţă ar trebui să plece de la această întrebare: Doresc eu într-adevăr să mă vindec de păcat? Sunt dispus a mă lăsa vindecat de Dumnezeu, sau sunt prea afectat de boala care mă mistuie? “Fă-mă sănătos, dar nu chiar acum”, spunea Sfântul Augustin, înainte de a face pasul decisiv al convertirii sale.

Redescoperirea sufletului trebuie să meargă paralel cu redescoperirea comunităţii. În concepţia medievală şi post-tridentină a pocăinţei, Biserica intra oarecum numai ca o “putere a cheilor”, ca ierarhie şi instituţie. Se insista numai asupra dispoziţiei juridice a mărturisirii (un proces cu sentinţă de dezlegare sau nedezlegare). Reînnoirea eclesiologiei (dusă mai departe de Conciliul Vatican II) ne face să vedem Biserica nu numai ca o ierarhie sau instituţie, ci mai ales ca o “koinonia” şi mister, ca Trup Mistic al lui Cristos şi ca popor al lui Dumnezeu. În felul acesta apare dimensiunea comunitară a păcatului, care este ruptura nu numai de Cap, ci de Cristos întreg: Cap şi Trup, de Biserică. Mădularul care suferă face să sufere întreg trupul, pentru că păcatul unui mădular slăbeşte şi infectează întregul organism ecclesial.

Mărturisirea sau spovada trebuie să reflecte această natură comunitară a păcatului şi a reconcilierii; comunitatea nu are un rol numai pasiv, de martor sau de obiect al reconcilierii, ci un rol activ în sensul că participă şi operează reconcilierea. Sfântul Iacov scrie: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi”. În mod foarte potrivit Liturghia ne propune formula: “Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul şi vouă fraţilor…”.

În cele din urmă, în noul ritual al pocăinţei (dat de Congregaţia pentru Cultul Divin în 1974), reapare Duhul Sfânt, ignorat aproape complet de-a lungul veacurilor în disciplina penitenţială, şi reapare tocmai în punctul în care mai înainte se invoca puterea cheilor (excomunicarea, interdicţia), reapare chiar întreaga Preasfântă Treime, ca adevăratul agent al reconcilierii. Formula care precede dezlegarea spune: “Dumnezeu, Părintele Milostivirii, care a împăcat cu sine lumea în moartea şi învierea Fiului Său şi a dat pe Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor, să-ţi acorde prin ministerul Bisericii iertarea şi pacea”. Tatăl, Isus Cristos, Duhul Sfânt şi Biserica: iată protagoniştii întregii reconcilieri! Pentru un păcătos care se reîntoarce la Dumnezeu se pune în mişcare tot cerul şi tot pământul.

Reforma sacramentului nu a reuşit să ducă până la capăt renovarea practicii penitenţiale, care de altfel nici n-ar fi fost posibilă într-un timp atât de scurt. Unele principii din trecut frânează încă puternic, ţinând în picioare anumite aspecte, concepţia analitică sau materială a păcatului (importanţa numărului şi a speciei) şi caracterul individualistic şi foarte puţin comunitar al spovezii. Unele dintre punctele în care se simte mai mult necesitatea de noi experienţe, care să uşureze practica penitenţială, este cea cu privire la spovada colectivă. O atare reconciliere comunitară, este prevăzută de noul ritual numai prin motive negative sau de forţă majoră (lipsa de preoţi sau primejdie de moarte).

La începutul Bisericii se făcea spovada colectivă chiar şi din motive pozitive, adică pentru a exprima concret caracterul comunitar al reconcilierii, pentru a sta în faţa lui Dumnezeu ca fraţi pocăiţi şi umiliţi care împreună imploră iertarea Tatălui, iertându-se şi ei între ei. Lui Dumnezeu îi place pluralul: “Am păcătuit”. Îi place spovada corală a întregului Său popor, introducând-o chiar de pe vremea profeţilor, ceea ce ne-a furnizat un model în rugăciunea “Tatăl nostru”: “Tatăl nostru… şi ne iartă nouă păcatele noastre”. Există păcate, mai ales cele de omisiune, pentru care comunitatea creştină trebuie să ceară iertare lumii, în public, pentru că acele păcate sunt făcute în comunitate. Nimic nu împacă sau reconciliază cu lumea mai mult decât aceste liturghii corale în care Biserica, în elementul ei uman, ia asupra ei responsabilitatea greşelilor şi a păcatelor care au marcat istoria ei, împiedicând ca în felul acesta numele lui Cristos să mai fie blestemat printre popoare din cauza noastră.

Prin urmare, ceea ce se cere de la noi este o ascultare creatoare. Ascultare, deci nimic extravagant, ci mai degrabă disponibilitatea de a primi cu recunoştinţă directivele Bisericii, în cazul acesta cele conţinute în noul ritual al Pocăinţei, folosind toate posibilităţile ce le oferă, care nu sunt puţine, trupeşti şi sufleteşti, pentru că ascultarea fundamentală rămâne totdeauna aceea a Duhului şi a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu se lasă prinsă în nici un ritual, ci vrea să ducă mai departe Biserica. Să remarcăm că normele Bisericii orânduiesc Pocăinţa – sacrament, în vreme ce nu elimină alte forme sau posibilităţi de iertare a păcatelor (Euharistia, rugăciunea, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, pomana, etc.). Aici este vorba despre o lege care, trebuind să fie folosită în toată Biserica, nu poate lua în considerare cazurile particulare. Esenţialul este a înţelege care sunt exigenţele şi preocupările ce inspiră disciplina Bisericii.

Reînnoirea Pocăinţei încă nu a fost încheiată, cu toate acestea se poate întrevedea de pe acum care este calea pe care Duhul Sfânt conduce Biserica. Să încercăm să parcurgem, sau mai bine spus, să alergăm pe această cale. La pocăinţă recurgem deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne-a luminat şi ne-a revelat păcatul nostru, pentru că Duhul Sfânt ne face să simţim trebuinţa de a reînfiripa prietenia cu Dumnezeu ofensat, punând în inimă sentimentul filial faţă de Tatăl, ceea ce ne face să strigăm de departe: “Tată, am păcătuit!” Prin urmare, nu vorbim de obligaţia sau obiceiul de a te spovedi, ci de trebuinţa de a o face.

Raportul spovadă-iertare de păcate nu este privit mecanic, ci este vorba de un proces vital. Reconcilierea poate veni foarte bine, chiar mai înainte de spovadă, în clipa când s-a luat această hotărâre. Este suficient ca persoana să accepte toate exigenţele unei astfel de iertări spirituale, inclusiv aceea de a recurge la necesara mediere a Bisericii pentru păcatele mari, de îndată ce va fi posibil (fiul risipitor era deja împăcat în momentul în care s-a hotărât să se scoale şi să meargă la tatăl). Cel care prin harul lui Dumnezeu nu se simte apăsat de păcate grave, nu va omite pentru aceasta spovada pe o perioadă prea îndelungată ştiind că gravitatea păcatului se măsoară mai mult după dragostea şi după chemarea pe care cineva a primit-o decât după materie, iar pe de altă parte, a se cerceta, a-şi deschide propria conştiinţă, a se pune în stare de mărturisire în faţa lui Dumnezeu este un mijloc optim pentru a nu cădea în lâncezeală sau în insensibilitate spirituală.

Sacramentul Pocăinţei reînnoit apare ca sacrament pascal în dublu sens: a) Pentru om este un mic exod, o trecere, o lepădare a omului vechi şi îmbrăcare a omului nou; b) Pentru că Isus Cristos aplică roadele Patimii sale răscumpărătoare. Pocăinţa reînnoită apare ca sacrament prin excelenţă al însănătoşirii interioare (însănătoşirea sufletelor istovite), inclusiv vindecarea minţii, a memoriei, adică înlăturarea amintirilor şi gândurilor rele, care sunt cicatricile lăsate de păcatele altora şi ale noastre, şi nu permit iubirii lui Dumnezeu să se răspândească liber în inima noastră (resentimente, iertări neacordate şi neobţinute, traumatisme spirituale adânci, etc.).

Chiar şi confesorul apare într-o nouă lumină. El nu mai este judecătorul fratelui său, care pronunţă o sentinţă, chiar şi în numele Bisericii, ci medicul curant al însănătoşirii spirituale, sau mai bine spus “Prietenul Mirelui”, care ajută la recompunerea unui raport de dragoste pus în criză de către păcat. Astăzi există posibilitatea concretă de a administra şi a primi sacramentul pocăinţei “carismatic” (ca un dar), ca o pecete a Duhului Sfânt, care îndreaptă şi integrează raportul de fii ai lui Dumnezeu… Trăirea sacramentului în mod carismatic şi spiritual este cel mai bun mod de a-l trăi ca o experienţă autentică umană şi eliberatoare.

“Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit…’”. Aşa şi-a spus fiul risipitor, s-a sculat şi a plecat la drum. Tot aşa să facem şi noi astăzi: nu trebuie să mergem cine ştie unde, în regiuni îndepărtate: cu toţii ne-am îndepărtat de Dumnezeu, cu toţii păcătuim de şapte ori pe zi. Să ne lăsăm, aşadar, împăcaţi cu Dumnezeu de către Cristos şi de către Biserică, deoarece în felul acesta Învierea Domnului din acest an va fi cea mai frumoasă din viaţa noastră de până acum!

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin