Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Ios 5, 9a.10-12)

După drumul lung şi obositor în pustiu, poporul ales – pe care Dumnezeu nu încetează să-l cheme mereu “fiu” – din sclavia grea a Egiptului ajunge acum în intrarea în Ţara Promisă. Suntem, cu textul nostru, în momentul când abia s-a terminat ritualul tăierii împrejur (v. 3-5) ca semn de purificare şi reînnoire a alianţei. Deci, “seara” (la lăsatul serii) se celebrează Paştele: noapte solemnă asemenea acelei în care s-a început exodul, veghe plină de aşteptare. “Ziua următoare” (v. 11) Israel experimentează mâna puternică a Domnului: Dumnezeu declară în mod solemn lui Iosue: “Astăzi am îndepărtat de la voi josnicia Egiptului” (v. 9).

Şi iată “semnul”: pentru patruzeci de ani în pustiu se hrănise cu mană, pâinea lacrimilor – dar oferit în mod gratuit de la Domnul – acum pentru prima dată gustă fructele acelei regiuni. Israelul “tăiat împrejur”, adică sfinţit, trăieşte experienţa fiului care se reîntoarce acasă.

Lectura II (2Cor 5,17-21)

Fragmentul începe cu afirmaţia fundamentală a creştinismului: dacă umanitatea a murit şi a înviat cu Cristos, tot ce era vechi (adică sub legea păcatului) a dispărut. Ceea ce contează este creatura nouă. Omul vechi a fost îngropat prin botez. Din apă iese omul nou.

Această transformare este har pur. Umanitatea scufundată în păcat nu putea să se reîntoarcă la Dumnezeu doar prin mijloacele ei. În excesul iubirii sale (cf. Ef. 2,4; Rom. 5,8), Dumnezeu l-a trimis pe Unicul Său Fiu ca prin moartea sa să obţinem mântuirea. Noi am fost salvaţi “prin Cristos” şi “în Cristos”. Cele două expresii nu sunt o repetiţie, ci o aprofundare spre a declara că o dată ce am fost împăcaţi prin meritele lui Cristos, noi am fost fixaţi în El şi am devenit cu El colaboratori la opera sa de mântuire. De fapt, în v. 20, ne este încredinţată o misiune specifică: suntem ambasadori ai lui Cristos: prin noi Dumnezeu vrea să-i implore pe toţi să se lase salvaţi. Misiunea cere adeziunea totală şi liberă a voinţei. Paul oferă un motiv nobil care poate provoca adeziunea: cel Drept s-a făcut păcat pentru ca păcătoşii să devină dreptate. S-a făcut solidar cu noi, oare noi vom fi solidari cu El?

Evanghelia (Lc 15,1-3.11-32)

Evanghelia după Luca e definită în mod comun “Evanghelia milostivirii”. Cu capitolul 15 ne aflăm în centrul Evangheliei: conţine, de fapt, cele trei parabole ale milostivirii, sunt asemănătoare cât priveşte structura, dar aşezate într-o progresivă intensitate: oiţa care s-a pierdut, fiul risipitor care a cerut partea sa de moştenire şi care apoi a plecat. La o mai mare depărtare corespunde o mai mare iubire: pentru monedă şi oiţa regăsită se sărbătoreşte, pentru fiul care s-a întors este ucis viţelul cel gras, i se dă inelul şi veşmântul regesc.

Este o pagină din evanghelie care în aparenţă nu are nevoie de nici o explicaţie. Totuşi câteva sublinieri. Întâi de toate trebuie menţionat că aceste parabole sunt într-un context: Isus este înconjurat de “păcătoşi” şi “mănâncă” cu ei, gest care pentru mentalitatea evreiască exprima o comuniune profundă. La rândul lor păcătoşii – toţi – “se apropie de El”, adică îl consideră ca pe un prieten. Cărturarii şi fariseii “murmură”, sunt scandalizaţi şi dezaprobă modul de a gândi a lui Isus, contrar (după ei) Legii. Protagonistul parabolelor este întotdeauna Dumnezeu, pe care Isus a venit să-l reveleze. În parabola fiului risipitor este prezentată situaţia umanităţii, bine reprezentată de cei doi fraţi. Din cauza păcatului omul se simte sclavul unui patron, oricare ar fi modul de a-şi trăi sclavia, în rebeliune sau în subiectivism fără iubire. Totul devine un “a pretinde” sau un “a calcula”, până când întoarcerea după rebeliune a fratelui mai mic dezvăluie fie ceea ce este în inima fratelui mai mare, fie adevărata faţă a “patronului”. El în realitate este un Tată cu o mare iubire. Milostivirea lui vindecă rănile profunde lăsate de rebeliune. Gingăşia lui se exprimă printr-o invitaţie la sărbătoare şi la comuniune, care nu se pot desfăşura în plinătate până când nu participă toţi. Această sărbătoare trăită din plin are ca şi preţ pasiunea şi moartea lui Cristos. “Un om avea doi fii…” aşa începe parabola: reprezintă umanitatea rănită.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin