Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Postul Mare

Duminica a II-a din Postul Mare

2 March 2007
653 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul C)

- Comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Gen 15,5-12.17-18)

Așteptarea ca să se împlinească timpii lui Dumnezeu se lungește și-l pune la încercare pe Avram. De aceea Domnul vine să-l îmbărbăteze și-i promite că răsplata pentru constanța dovedită va fi foarte mare (v. 1): seminția sa va fi numeroasă ca stelele și va moșteni pământul țării unde acum este străin. Avram reînnoiește credința în Domnul: “a crezut în Domnul” (v. 6a). Fiecărui Cuvânt al lui Dumnezeu Avram răspunde cu un “Amin” (de la aman: a fi stabil, a crede) total, cu adeziunea deplină: întreaga sa viață este “ancorată” în Cuvântul Domnului ca într-o stâncă sigură.

Lui Dumnezeu îi place, ca o jertfă perfectă, această credință ascultătoare: de aceea “l-a socotit drept“, adică Domnul însuși pronunță sentința prin care preoții erau chemați să ateste perfecțiunea victimei pentru jertfă. Prin comportamentul său – ca să spunem așa – Avram s-a pus în poziția corectă față de Dumnezeu. Iar Domnul, atunci, se manifestă ca și acel Dumnezeu care ia în propriile mâini soarta lui Avram, deoarece are pentru el un plan pe viitor (v. 7). Sunt utilizate aici cele două verbe care vor ritma episodul exodului: “a conduce afară” și “a da în posesie”.

Promisiunea Domnului nu e niciodată un cuvânt inconsistent. Atunci când Avram cere o garanție, propune un rit de jurământ pentru noi înspăimântător: a trece printre jumătățile de animale despicate (v. 17) însemna că cei doi membri ai pactului invocau asupra lor, ca și blestem, soarta acelor cadavre în caz că nu ar fi rămas fideli față de acordul făcut. Trebuie notat că este Dumnezeu care poruncește lui Avram să facă pregătirile pentru rit, însă doar El trece printre acele jumătăți prin intermediul unui întuneric și, mai ale, prin coloana de foc. În timp ce Domnul trimite un somn adânc asupra lui Avram (termenul folosit este același ca în cazul somnului trimis asupra lui Adam) care îl face insensibil; astfel Dumnezeu își ia responsabilitatea doar pentru sine în ceea ce privește blestemul. Fapt pentru care Dumnezeu se leagă de istoria lui Avram și a urmașilor săi pentru totdeauna printr-un jurământ solemn și irevocabil, deci printr-o fidelitate irevocabilă care nu recere aportul omului.

Într-adevăr Domnul îi poate spune lui Avram și oricărui om: “Nu te teme! E sunt apărătorul tău!” (v. 1), oferind astfel un viitor cu orizonturi inimaginabil de vaste pentru speranța omenească (v. 5.18-21).

Lectura a II-a (Fil 3,17-4,1)

Creștinilor din Filipi Paul le repetă invitația de a fi prudenți cu cei care încearcă să introducă practici tipic evreești: aceștia își pun încrederea și orgoliul în observarea unor obiceiuri care sunt “trupești”, adică pur și simplu omenești (3,1-4). Cu acest scop, Apostolul aduce exemplul propriei vieți și explică alegerile pe care le-a făcut (v. 5-14).

Mulți sunt de fapt cei care ar vrea să-i devieze de la credința în Cristos cel Răstignit pentru a o înlocui cu “circumciziunea” și cu diferite practici exterioare, legate în particular de folosirea anumitor alimente, lucruri acestea care sunt indicii ale faptului că “pântecele” (stomacul) este în centrul atenției (cel care dictează alegerile vieții) – ceea ce ar trebui să fie motiv de rușine și nu de mândrie! Demascând grijile unei astfel de religiozități pământești (v. 19), Paul îndeamnă la a îndrepta spre cer privirea credinței, dorințele inimii: nu pământul este patria noastră, ci cerul, unde locuiește Domnul – Tatăl Nostru; de acolo așteptăm venirea în slavă a Mântuitorului.

La începutul scrisorii sale, sf. Paul ilustrase viața creștină folosindu-se de imaginea atletului care aleargă pentru a obține victoria (2,16; 3,12-14). Acum, această cursă se configurează ca și o așteptare, ca și o dorință fierbinte de a ajunge la capăt. Amintind de “imnul cristologic” din cap. 2, Apostolul deschide o nouă privire contemplativă asupra realităților ultime: Isus Cristos este Mântuitorul căruia totul îi este supus. Acesta este orizontul vieții creștine: merită deci efortul de a rămâne statornici în Domnul. Fidelitatea comunității creștine devine pentru Paul coroana, semnul că și-a terminat în mod victorios cursa.

Evanghelia (Lc 9,28b-36)

Ca și în celelalte evanghelii sinoptice, și în Evanghelia după Luca schimbarea la față a lui Isus este pusă în relație cu evenimentele mai înainte narate (v. 18-27). Aceleași evenimente însă, sunt referite într-o perspectivă particulară care ajută la aprofundarea semnificației. Isus urcă pe munte împreună cu trei ucenici privilegiați “ca să se roage” (v. 28). Și evenimentele dinainte erau încadrate de rugăciunea lui Isus “deoparte” cu ucenicii săi. După ce s-a rugat, Învățătorul pusese câteva întrebări ucenicilor spre a vedea până la ce nivel înțeleseseră ucenicii identitatea Sa, și așa să-i învețe El ceea ce ei trebuiau să știe despre El. Acum, în rugăciune, oferă confirmarea extraordinară a Cuvântului său: colocviul în rugăciune cu Tatăl îl “transfigurează” pe Isus până la a-și schimba aspectul devenind “un altul”. Strălucirea sa dă posibilitatea de a fi recunoscut ca Fiul Omului anunțat de profeți și așteptat de oameni.

Moise și Ilie – Legea și Profeții – sunt martorii adevărului evenimentului. Ei discută cu Isus despre ieșirea sa: la fel ca și ceilalți doi revelatori ai lui Dumnezeu, și Isus este chemat să iasă, să depășească o limită: și va fi limita extremă, aceea a vieții veșnice.

Ucenicii devin “toropiți de somn” (cf. somnul profund al lui Avram), așa cum se va întâmpla în Ghetsemani: această atitudine demonstrează că omul nu reușește să suporte “greutatea” prezenței divinului, oricum s-ar manifesta el, slavă (cf. Is 6) sau suferință (cf. Is 42; 49; 52; 53). Norul care îi învăluie pe cei prezenți semnifică faptul că Isus este împlinirea istoriei și a riturilor lui Israel: el însuși este de acum “cortul întâlnirii” lui Dumnezeu cu omul. Glasul divin din nor îl proclama “Fiul cel Preaiubit”: este titlul “Slujitorului lui Yhwh” din Is 42,1, titlu atribuit Fiului Omului de către apocaliptica ebraică contemporană lui Isus. În acest mod Tatăl însuși atestă identitatea și misiunea lui Isus și poruncește să fie ascultat.

Când viziunea se termină, Isus rămâne singur cu ai săi. Viața este reluată în credință, acea credință care ia naștere din ascultare (în cele două semnificații ale sale: “a auzi și a asculta”; cf. Rom 10,17) și se concretizează în fidelitatea urmării lui Isus Cristos, Omul-Dumnezeu care alege să moară pentru “mulți” spre iertarea păcatelor.

Ritul latin