Predici

- Comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Gen 15,5-12.17-18)

Aşteptarea ca să se împlinească timpii lui Dumnezeu se lungeşte şi-l pune la încercare pe Avram. De aceea Domnul vine să-l îmbărbăteze şi-i promite că răsplata pentru constanţa dovedită va fi foarte mare (v. 1): seminţia sa va fi numeroasă ca stelele şi va moşteni pământul ţării unde acum este străin. Avram reînnoieşte credinţa în Domnul: “a crezut în Domnul” (v. 6a). Fiecărui Cuvânt al lui Dumnezeu Avram răspunde cu un “Amin” (de la aman: a fi stabil, a crede) total, cu adeziunea deplină: întreaga sa viaţă este “ancorată” în Cuvântul Domnului ca într-o stâncă sigură.

Lui Dumnezeu îi place, ca o jertfă perfectă, această credinţă ascultătoare: de aceea “l-a socotit drept“, adică Domnul însuşi pronunţă sentinţa prin care preoţii erau chemaţi să ateste perfecţiunea victimei pentru jertfă. Prin comportamentul său – ca să spunem aşa – Avram s-a pus în poziţia corectă faţă de Dumnezeu. Iar Domnul, atunci, se manifestă ca şi acel Dumnezeu care ia în propriile mâini soarta lui Avram, deoarece are pentru el un plan pe viitor (v. 7). Sunt utilizate aici cele două verbe care vor ritma episodul exodului: “a conduce afară” şi “a da în posesie”.

Promisiunea Domnului nu e niciodată un cuvânt inconsistent. Atunci când Avram cere o garanţie, propune un rit de jurământ pentru noi înspăimântător: a trece printre jumătăţile de animale despicate (v. 17) însemna că cei doi membri ai pactului invocau asupra lor, ca şi blestem, soarta acelor cadavre în caz că nu ar fi rămas fideli faţă de acordul făcut. Trebuie notat că este Dumnezeu care porunceşte lui Avram să facă pregătirile pentru rit, însă doar El trece printre acele jumătăţi prin intermediul unui întuneric şi, mai ale, prin coloana de foc. În timp ce Domnul trimite un somn adânc asupra lui Avram (termenul folosit este acelaşi ca în cazul somnului trimis asupra lui Adam) care îl face insensibil; astfel Dumnezeu îşi ia responsabilitatea doar pentru sine în ceea ce priveşte blestemul. Fapt pentru care Dumnezeu se leagă de istoria lui Avram şi a urmaşilor săi pentru totdeauna printr-un jurământ solemn şi irevocabil, deci printr-o fidelitate irevocabilă care nu recere aportul omului.

Într-adevăr Domnul îi poate spune lui Avram şi oricărui om: “Nu te teme! E sunt apărătorul tău!” (v. 1), oferind astfel un viitor cu orizonturi inimaginabil de vaste pentru speranţa omenească (v. 5.18-21).

Lectura a II-a (Fil 3,17-4,1)

Creştinilor din Filipi Paul le repetă invitaţia de a fi prudenţi cu cei care încearcă să introducă practici tipic evreeşti: aceştia îşi pun încrederea şi orgoliul în observarea unor obiceiuri care sunt “trupeşti”, adică pur şi simplu omeneşti (3,1-4). Cu acest scop, Apostolul aduce exemplul propriei vieţi şi explică alegerile pe care le-a făcut (v. 5-14).

Mulţi sunt de fapt cei care ar vrea să-i devieze de la credinţa în Cristos cel Răstignit pentru a o înlocui cu “circumciziunea” şi cu diferite practici exterioare, legate în particular de folosirea anumitor alimente, lucruri acestea care sunt indicii ale faptului că “pântecele” (stomacul) este în centrul atenţiei (cel care dictează alegerile vieţii) – ceea ce ar trebui să fie motiv de ruşine şi nu de mândrie! Demascând grijile unei astfel de religiozităţi pământeşti (v. 19), Paul îndeamnă la a îndrepta spre cer privirea credinţei, dorinţele inimii: nu pământul este patria noastră, ci cerul, unde locuieşte Domnul – Tatăl Nostru; de acolo aşteptăm venirea în slavă a Mântuitorului.

La începutul scrisorii sale, sf. Paul ilustrase viaţa creştină folosindu-se de imaginea atletului care aleargă pentru a obţine victoria (2,16; 3,12-14). Acum, această cursă se configurează ca şi o aşteptare, ca şi o dorinţă fierbinte de a ajunge la capăt. Amintind de “imnul cristologic” din cap. 2, Apostolul deschide o nouă privire contemplativă asupra realităţilor ultime: Isus Cristos este Mântuitorul căruia totul îi este supus. Acesta este orizontul vieţii creştine: merită deci efortul de a rămâne statornici în Domnul. Fidelitatea comunităţii creştine devine pentru Paul coroana, semnul că şi-a terminat în mod victorios cursa.

Evanghelia (Lc 9,28b-36)

Ca şi în celelalte evanghelii sinoptice, şi în Evanghelia după Luca schimbarea la faţă a lui Isus este pusă în relaţie cu evenimentele mai înainte narate (v. 18-27). Aceleaşi evenimente însă, sunt referite într-o perspectivă particulară care ajută la aprofundarea semnificaţiei. Isus urcă pe munte împreună cu trei ucenici privilegiaţi “ca să se roage” (v. 28). Şi evenimentele dinainte erau încadrate de rugăciunea lui Isus “deoparte” cu ucenicii săi. După ce s-a rugat, Învăţătorul pusese câteva întrebări ucenicilor spre a vedea până la ce nivel înţeleseseră ucenicii identitatea Sa, şi aşa să-i înveţe El ceea ce ei trebuiau să ştie despre El. Acum, în rugăciune, oferă confirmarea extraordinară a Cuvântului său: colocviul în rugăciune cu Tatăl îl “transfigurează” pe Isus până la a-şi schimba aspectul devenind “un altul”. Strălucirea sa dă posibilitatea de a fi recunoscut ca Fiul Omului anunţat de profeţi şi aşteptat de oameni.

Moise şi Ilie – Legea şi Profeţii – sunt martorii adevărului evenimentului. Ei discută cu Isus despre ieşirea sa: la fel ca şi ceilalţi doi revelatori ai lui Dumnezeu, şi Isus este chemat să iasă, să depăşească o limită: şi va fi limita extremă, aceea a vieţii veşnice.

Ucenicii devin “toropiţi de somn” (cf. somnul profund al lui Avram), aşa cum se va întâmpla în Ghetsemani: această atitudine demonstrează că omul nu reuşeşte să suporte “greutatea” prezenţei divinului, oricum s-ar manifesta el, slavă (cf. Is 6) sau suferinţă (cf. Is 42; 49; 52; 53). Norul care îi învăluie pe cei prezenţi semnifică faptul că Isus este împlinirea istoriei şi a riturilor lui Israel: el însuşi este de acum “cortul întâlnirii” lui Dumnezeu cu omul. Glasul divin din nor îl proclama “Fiul cel Preaiubit”: este titlul “Slujitorului lui Yhwh” din Is 42,1, titlu atribuit Fiului Omului de către apocaliptica ebraică contemporană lui Isus. În acest mod Tatăl însuşi atestă identitatea şi misiunea lui Isus şi porunceşte să fie ascultat.

Când viziunea se termină, Isus rămâne singur cu ai săi. Viaţa este reluată în credinţă, acea credinţă care ia naştere din ascultare (în cele două semnificaţii ale sale: “a auzi şi a asculta”; cf. Rom 10,17) şi se concretizează în fidelitatea urmării lui Isus Cristos, Omul-Dumnezeu care alege să moară pentru “mulţi” spre iertarea păcatelor.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin