Start > Ritul bizantin > Vindecarea interioară și exterioară

Vindecarea interioară și exterioară

1 March 2007
1,824 afișări

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post

Fraților și surorilor, am trăit această săptămână la lumina ultimei duminici – Triumful Ortodoxiei. În Evanghelia pe care am ascultat-o acum o săptămână ni s-a spus un lucru minunat: “Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi” (Ioan 1,45-46). Amândoi, Filip și Natanael, doreau să creadă corect, să îi aducă cult lui Dumnezeu în mod corect, adică să fie ortodocși, să aibă credința cea dreaptă. Aceasta presupunea în primul rând lămurirea faptului dacă Isus era sau nu adevăratul Mesia. Cu această intenție s-au apropiat ei de Cristos. Văzându-l pe Natanael, Cristos a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug.” Natanael s-a mirat și l-a întrebat: “De unde mă cunoști?” Isus i-a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (Ioan 1,47-48).

Ce s-a întâmplat sub smochin nu cunoaștem. Dar știm că Cristos l-a lovit în punctul în care trebuia, că a atins chiar inima acestui om. Iată ce i-a răspuns Natanael: “Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,49). Natanael l-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, devenind într-un fel primul drept credincios. Și toate acestea pentru că Cristos i-a atins inima, a atins ceva ce se afla adânc, adânc în inima lui Natanael. Triumful Ortodoxiei începe mereu din sufletul omului, și doar după ceea se manifestă extern. Este adevărat, uneori cauze externe atrag inima, ca și cum ar trezi-o. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie să fie ceva în inimă care să facă posibilă trezirea. Dumnezeu ne cere inima. Nu îl poți servi pe Dumnezeu fără inimă, nu poți avea dreapta credință fără inimă, așa cum un om nu poate să existe fără inimă.

În Evanghelia de astăzi ni se vorbește despre același lucru. Un paralitic este adus la Domnul, purtat fiind de patru bărbați. Neputând să ajungă la Cristos datorită mulțimilor, ei au spart acoperișul casei și l-au coborât pe acolo pe prietenul lor paralizat. Vedeți cât de dificil a fost. Aceasta este împlinirea poruncii iubirii în viața exterioară. Dar care este izvorul? Să ascultăm mai departe: “Și văzând Isus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2,5). Aceștia patru au avut credință în inimile lor, și această credință i-a îndemnat să facă orice efort pentru ajuta; și văzând această credință, Isus a ajutat. Faptul extern s-a produs ca rezultat al faptului intern. Dumnezeu nu i-a spus dintr-odată paraliticului: “Scoală-te, ia-ți patul tău”, ci i-a spus: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” Vedeți, nu exteriorul este primul, ci interiorul. În fond, păcatul era în inimă. O inimă paralizată de păcat nu îl poate simți pe Dumnezeu în Cristos și nu poate să îi aducă laudă așa cum se cuvine. Și aici Cristos i-a vindecat inima, i-a făcut-o drept credincioasă. Apoi a urmat exteriorul: “Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2,11).

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Domnul ar fi început cu al doilea lucru, cu vindecarea externă? Paraliticul s-ar fi ridicat în același fel, și-ar fi luat patul și ar fi plecat acasă, dar cu o inimă moartă din cauza păcatului. Ar fi fost un cadavru viu. Iată ceea ce nu puteau înțelege fariseii. “Ce este mai ușor?”, i-a întrebat Cristos, “a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2,9-11). Acestui paralitic Domnul i-a dat atât vindecarea interioară cât și cea exterioară. Și el a mers acasă și a dus acolo sentimentul de pace al triumfului dreptei credințe.

Ritul bizantin