Predici

Fraţilor şi surorilor, am trăit această săptămână la lumina ultimei duminici – Triumful Ortodoxiei. În Evanghelia pe care am ascultat-o acum o săptămână ni s-a spus un lucru minunat: “Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi” (Ioan 1,45-46). Amândoi, Filip şi Natanael, doreau să creadă corect, să îi aducă cult lui Dumnezeu în mod corect, adică să fie ortodocşi, să aibă credinţa cea dreaptă. Aceasta presupunea în primul rând lămurirea faptului dacă Isus era sau nu adevăratul Mesia. Cu această intenţie s-au apropiat ei de Cristos. Văzându-l pe Natanael, Cristos a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.” Natanael s-a mirat şi l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” Isus i-a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (Ioan 1,47-48).

Ce s-a întâmplat sub smochin nu cunoaştem. Dar ştim că Cristos l-a lovit în punctul în care trebuia, că a atins chiar inima acestui om. Iată ce i-a răspuns Natanael: “Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,49). Natanael l-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, devenind într-un fel primul drept credincios. Şi toate acestea pentru că Cristos i-a atins inima, a atins ceva ce se afla adânc, adânc în inima lui Natanael. Triumful Ortodoxiei începe mereu din sufletul omului, şi doar după ceea se manifestă extern. Este adevărat, uneori cauze externe atrag inima, ca şi cum ar trezi-o. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie să fie ceva în inimă care să facă posibilă trezirea. Dumnezeu ne cere inima. Nu îl poţi servi pe Dumnezeu fără inimă, nu poţi avea dreapta credinţă fără inimă, aşa cum un om nu poate să existe fără inimă.

În Evanghelia de astăzi ni se vorbeşte despre acelaşi lucru. Un paralitic este adus la Domnul, purtat fiind de patru bărbaţi. Neputând să ajungă la Cristos datorită mulţimilor, ei au spart acoperişul casei şi l-au coborât pe acolo pe prietenul lor paralizat. Vedeţi cât de dificil a fost. Aceasta este împlinirea poruncii iubirii în viaţa exterioară. Dar care este izvorul? Să ascultăm mai departe: “Şi văzând Isus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2,5). Aceştia patru au avut credinţă în inimile lor, şi această credinţă i-a îndemnat să facă orice efort pentru ajuta; şi văzând această credinţă, Isus a ajutat. Faptul extern s-a produs ca rezultat al faptului intern. Dumnezeu nu i-a spus dintr-odată paraliticului: “Scoală-te, ia-ţi patul tău”, ci i-a spus: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Vedeţi, nu exteriorul este primul, ci interiorul. În fond, păcatul era în inimă. O inimă paralizată de păcat nu îl poate simţi pe Dumnezeu în Cristos şi nu poate să îi aducă laudă aşa cum se cuvine. Şi aici Cristos i-a vindecat inima, i-a făcut-o drept credincioasă. Apoi a urmat exteriorul: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Marcu 2,11).

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Domnul ar fi început cu al doilea lucru, cu vindecarea externă? Paraliticul s-ar fi ridicat în acelaşi fel, şi-ar fi luat patul şi ar fi plecat acasă, dar cu o inimă moartă din cauza păcatului. Ar fi fost un cadavru viu. Iată ceea ce nu puteau înţelege fariseii. “Ce este mai uşor?”, i-a întrebat Cristos, “a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Marcu 2,9-11). Acestui paralitic Domnul i-a dat atât vindecarea interioară cât şi cea exterioară. Şi el a mers acasă şi a dus acolo sentimentul de pace al triumfului dreptei credinţe.

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin