Predici

În această primă duminică a Postului Mare îl contemplăm pe Domnul Isus care este ispitit de diavol în pustiu timp de patruzeci de zile. Pustiul, deşertul este în Biblie locul întâlnirii cu Dumnezeu, dar şi cel al ispitirii, iar patruzeci de zile este un număr care în mod simbolic indică spaţiul unei vieţi. E posibil ca evanghelistul Luca să sintetizeze în acest episod o realitate pe care Isus a trăit-o pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti, fapt care ne arată încă o dată cum într-adevăr Cristos “s-a făcut întru totul asemenea nouă afară de păcat”. Acolo în pustiu, locul tăcerii şi al purificării, Isus refuză tentaţiile diavolului, alegând să rămână fidel voinţei Tatălui său ceresc.

Cele patruzeci de zile ale Postului mare pe care abia l-am început stau în faţa noastră ca un timp în care şi noi suntem provocaţi să respingem tentaţiile Celui Rău şi să alegem să îl urmăm pe Isus pe calea iubirii ce conduce spre Ierusalim, pe Golgota sub cruce, dar, mai ales, în grădina Învierii, a mormântului gol. Sunt patruzeci de zile în care e necesar un efort de purificare şi de eliberare, iar pustiul simbolizează perfect acest efort: orice formă de vegetaţie dispare şi nimic nu ne împiedică privirea. La fel şi postul pe care l-am început are rostul de a ne elibera de multele accesorii ale vieţii noastre pentru a ajunge la esenţialul ei şi de a da jos măştile (nu numai cele folosite în timpul carnavalului) propuse de Ispititor sau alese de noi înşine, măşti care ne împiedică să privim în adâncul inimii şi să înţelegem înspre ce direcţie ne îndreptăm. Un timp aşadar de autenticitate în care, alături de Maestru şi cu ajutorul lui, ne debarasăm de toate lucrurile false acumulate în timp şi mai ales ne întrebăm: “De fapt cine sunt? Ce fel de om, ce fel de creştin aleg să fiu? Ce fel de tată sau mamă, ce fel de tânăr, de preot, de prieten sau coleg aleg să fiu?” În faţa acestor întrebări intră în scenă diavolul cu răspunsurile sale ispititoare, ce garantează un succes imediat dar aparent şi care, mai grav, vor să ne îndepărteze de încrederea în Tatăl ceresc.

Astfel a fost ispitit şi Mântuitorul. Ne spune evanghelistul că la sfârşitul celor patruzeci de zile de post, când Isus era la capătul puterilor şi i se făcuse foame, atunci diavolul l-a ispitit în toate felurile. Iar ispitirile sale folosesc drept momeală cele trei tipuri de “foame” (dorinţă) de bază în viaţa fiecărui om: foamea de lucruri, de persoane şi de Dumnezeu. Viclenia diavolului stă în a sugera că omul îşi poate astâmpăra această multiplă foame posedându-le: lucrurile prin avere, persoanele prin putere iar pe Dumnezeu, prin voinţă. Iată-l aşadar pe “tatăl minciunii”, cum îl denumeşte Scriptura, cum îi propune lui Isus soluţiile sale: Vrei să demonstrezi că eşti Fiul lui Dumnezeu? Atunci transformă piatra în pâine, adică hrăneşte-te, îndestulează-te, foloseşte-ţi puterea pentru a-ţi satisface necesităţile fără să mai depinzi de Dumnezeu, de intervenţia providenţei sale…Vrei să fii Mesia? Atunci trebuie să ai putere, să stăpâneşti lumea din jurul tău, să devii un puternic al pământului, unul care contează cu adevărat şi care trage sforile…Eşti într-adevăr Fiul lui Dumnezeu? Atunci foloseşte-ţi puterea pentru a face minuni năucitoare, spectaculoase, aruncă-te, iar dacă Dumnezeu e de partea ta vei deveni un adevărat erou…

Dar Isus îl demască imediat pe Ispititor şi îi răspunde, demonstrându-i cu ajutorul Scripturii că omul nu trebuie să absolutizeze lucrurile lumeşti, căci are o hrană vie în Cuvântul lui Dumnezeu; că puterea lumească impune şi subjugă, în schimb iubirea sa lasă persoanele libere şi autentice; că Dumnezeu nu este o marionetă, folosită de om atunci când vrea miracole.

Cele trei ispite ale diavolului prezentate de evanghelistul Luca sunt emblematice pentru că însumează toate tentaţiile cu care este încercat fiecare om pe parcursul vieţii sale. Prima ispită este de a trăi numai cu pâine, înţelegând prin pâine lucrurile materiale, bani, case, maşini, haine, televizor, adică a umple burta şi portofelul. A doua ispită este cea a puterii: a domina pe ceilalţi cu orice mijloace, a urmări numai cariera, onorurile, gloria umană. A treia ispită constă în a face din Dumnezeu un idol, care este scos la iveală atunci când lucrurile nu merg bine sau se întâlneşte vreo necesitate urgentă, cu alte cuvinte Dumnezeu pe post de poliţă de asigurare împotriva riscurilor. Trebuie să recunoaştem că zilnic aceste ispite ne încearcă adoptând diferite tehnici, sau ascunzându-se în spatele unor măşti inocente.

Vestea cea bună a primei duminici din Postul mare e că toate aceste ispite au fost învinse de Isus. Şi de aceea noi creştinii ştim că Mântuitorul ne este alături în ispitele de orice fel, şi mai ales, ne învaţă să îl rugăm pe Tatăl: “şi nu ne duce pe noi în ispită”, adică nu ne lăsa să cădem în ispita de a te trăda, de a pierde credinţa în Tine. În fond aceasta este ispita prin excelenţă atât pentru Isus cât şi pentru noi: a renunţa la încrederea totală în Dumnezeu, a nu ne mai considera fii ai Tatălui ceresc, a ne îndoi de paternitatea şi de iubirea sa. Aceasta este ispita încercată de Isus în Grădina Măslinilor, o ispită învinsă prin abandonarea în mâinile lui Dumnezeu: “dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă!”

Cum a fost învins Ispititorul de către Domnul Isus? Făcând apel de fiecare dată la Cuvântul lui Dumnezeu. Cele trei răspunsuri ale Mântuitorului devin şi ele emblematice: Cuvântul lui Dumnezeu este forţa noastră; din slabi şi neajutoraţi devenim învingători ai Celui Rău. Trebuie să recunoaştem că deseori ispitele diavolului devin atât de puternice încât avem senzaţia de a fi copleşiţi, de a nu face faţă. Ne simiţim parcă asemenea micului David ce trebuia să îl înfrunte pe uriaşul Goliat. Dar la fel cum David a avut nevoie de o singură piatră pentru a-şi învinge monstruosul adversar, la fel şi noi avem nevoie numai de o armă: de Cuvântul lui Dumnezeu, căci într-adevăr “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Astfel timpul Postului Mare este momentul potrivit pentru a redescoperi puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a-l demasca pe ispititor şi de a ne face să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este timpul oportun pentru a lua mai în serios mesajul Evangheliei, pentru a o citi, medita şi pune în practică.

De aceea un cadou preţios pe care am putea să ni-l facem în timpul Postului Mare ar fi ca în fiecare zi să dedicăm 10 minute citirii şi meditării Cuvântului lui Dumnezeu. Poate fi vorba despre episoade evanghelice care ştim că ne-au provocat întotdeauna, sau putem urma şirul lecturilor propuse în fiecare zi la Sfânta Liturghie. Sunt 10 minute pentru ca armele noastre împotriva Ispititorului să fie într-adevăr în stare de funcţionare. Ce frumos ar fi ca atunci când simţim că ne dă târcoale ispita – fie că e vorba de cea a averii, a puterii, sau a instrumentalizării lui Dumnezeu – imediat să lăsăm să răsune în noi un Cuvânt de-al lui Dumnezeu pentru ca astfel să găsim forţa de a-i rezista şi de a ne uni cu El, singurul Domn ce trebuie adorat şi slujit! Punând în practică acest exerciţiu vom putea descoperi şi noi, asemenea sf. Paul în a doua lectură de azi, cum “Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta”. Cristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, va intra atunci în inima noastră şi ne va deschide ochii pentru a înţelge misterul de necuprins al dragostei sale pe care îl retrăim de fiecare dată când celebrăm Paştele Morţii şi Învierii sale! Vom putea şi noi mărturisi semnele şi minunile prin care Domnul ne-a scos din sclavia păcatului şi a morţii aşa cum o făceau şi evreii de fiecare dată când prezentau cele dintâi roade ale pământului: “Noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, iar Domnul ne-a auzit glasul… şi ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ puternic, cu fapte înfricoşătoare, cu semne şi minuni”.

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin