Start > Ritul latin > Duminica a IV-a de peste an

Duminica a IV-a de peste an

28 January 2007
1,643 afișări

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a de peste an (Anul C)

Textele sacre proclamate în această duminică a IV a timpului de peste an ne conduc la tema fundamentală a profeției. Din prima lectură, luată din cartea profetului Ieremia, înțelgem că profetul nu este întâi de toate cel care prevestește viitorul, dar cel care e ales de Dumnezeu să vorbească în numele său, să poarte oamenilor mesajul divin. Profetul este așadar conștiința critică a comunității, fiind menit de Dumenezeu să facă posibilă în comunitatea sa înțelegerea și practicarea voinței dumnezeiești. Aceasta a fost și misiunea dificilă a profetului Ieremia, a cărui chemare am ascultat-o astăzi. Timp de treiezeci de ani Ieremia a predicat convertirea și pocăința pentru a ține departe de poporul său pedeapsa exilului babilonic. Dar nu a fost ascultat: a fost persecutat, încarcerat, pedepsit drept trădător, părăsit chiar de familia lui. Însă toate aceste evenimente Ieremia le-a trăit având mereu prezent cuvântul consolator al lui Dumnezeu: “Ei vor lupta impotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.

Pagina evanghelică pe care tocmai am ascultat-o pare să continue această istorie dramatică, schimbând numai personajul pincipal: de această dată este vorba de Profetul prin excelență, Isus, cel prin care Dumnezeu ne-a spus totul și ne-a dăruit totul. Isus este la Nazaret, satul său natal, și tocmai și-a anunțat misiunea: “Duhul Domnului este asupra mea, el m-a sfințit prin ungere ca să vestesc săracilor evanghelia…”, fragment evanghelic meditat deja duminica trecută. Textul proclamat astăzi ne arată reacția celor care îl ascultă pe Isus: mai întâi aceștia îl încuviințează și se miră de cuvintele sale pline de har. Dar această mirare în loc să se transforme în credință, lasă locul contestării și, mai grav, mâniei: “toți cei din sinagogă s-au umplut de mânie”, ne relatează evanghelistul Luca.

În fața acestei reacții neașteptate, care într-un fel prevestește sfârșitul dramatic al vieții lui Isus, dorim să ne întrebăm: ce a provocat mânia consătenilor lui Isus, în așa fel încât să dorească a-l arunca de pe colină în prăpastie? Putem da un răspuns dacă înțelegem bine sensul unei alte întrebări: “Nu este el oare fiul lui Iosif?” Cu alte cuvinte: “Cum poate cineva căruia îi cunoaștem familia, să își aroge titlul de Mesia, de salvator și mântuitor al nostru? Trimisul lui Dumnezeu nu poate fi unul dintre noi, un consătean de-al nostru pe care îl cunoaștem îndeajuns ca să știm cine e!” Locuitorii Nazaretului se închid așadar în fața lui Isus. Iau această atitudine și pentru un motiv, ce emerge din acel proverb care probabil s-a aflat mai intâi pe buzele lor: “Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” Adică nu trebuia să faci minuni la Cafarnaum, ci aici în locul tău de baștină, în felul ăsta am putea și noi profita puțin de pe urma ta!”

Isus nu este primit de ai săi cu acea atitudine interioară de disonibilitate, de deschidere, de credință care este condiția pentru a-l recunoaște drept Salvator. Consătenii săi caută minuni și spectacol, în schimb Isus îi invită la o convertire trăită în camera tainică a propriei inimi. Necredința lor e foarte concretă: refuză ca Isus să pătrundă în viața lor zilnică și în alegerile ce le au de făcut; refuză ca vocea lui Isus să fie mai importantă decât vocea egoismului, a orgoliului din inima lor. Doresc miracole, un vindeător tot timpul la dispoziție. Doresc așadar ca planul lui Dumnezeu să se plieze, să se adecveze după propriile proiecte sau interese. Și tocmai de aceea Isus nu poate săvârși nici o minune, pentru că lipsește deschiderea pentru prima și cea mai importantă minune: cea a credinței!

Această reacție a locuitorilor din Nazaret, ar trebui să ne provoace și pe noi să reflectăm asupra vieții noastre pentru un dublu motiv.

Primul motiv se referă la comportamentul nostru în fața lui Cristos, profetul prin excelență. Prologul Evangheliei lui Ioan ne spune că Isus a venit în lume, între ai săi, dar ai săi nu l-au primit, fapt confirmat de episodul evanghelic de astazi. “Ai săi” însă nu sunt numai locuitorii din Nazaret, sau evreii din timpul lui Isus, dar este întreaga omenire de ieri și de astăzi. Foarte probabil suntem chiar noi, creștini din naștere sau din tradiție, care ne asemănăm uneori cu acești consăteni ai lui Isus. Cu toții, atunci când ne apropiem de Isus, simțim o anumită admirație față de persoana sa, încuviințându-l pentru cuvintele sale pline de profunzime. Însă atunci când ni se propune întreaga sa învățătură, atunci când trebuie să îl acceptăm ca Maestru și Model în toate alegerile și situațiile vieții noastre, ni se întâmplă și nouă să rostim același răspuns dat odată de mulți dintre discipolii săi: “Greu este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte?” În fața lui Isus, profet incomod care ne pune în față exigențele voinței lui Dumnezeu, avem de multe ori tentația să preferăm planurile noastre și să reducem la tăcere vocea sa divină, dacă nu în modul violent al celor din Nazaret, cel puțin prin diferite metode de a ne astupa urechile inimii.

O tactică de astupare a urechilor inimii constă în a considera că deja îl cunoștem îndeajuns pe Cristos, că știm foarte bine conținutul Evangheliilor, și de aceea Cuvântul lui ajunge să fie o realitate cu care ne-am obișnuit, care nu mai suscită interesul, dorința converitirii. Apropo de această tactică, există o relatare cu iz de anecdotă a unui preot englez: părintele observase cum credincioșii săi, în timpul citirii Cuvântului lui Dumnezeu și explicării lui în predică, ori erau neatenți uitându-se pe pereții bisericii, ori chiar moțăiau. Atunci părintele a scos din buzunar o Biblie în ebraică și a început să o citească. Cu toții au început să îl asculte cu atenție: “Ce ascultători extraodinari sunteți, spuse părintele: când vă citesc lucruri pe care nu le înțelegeți, vă ciuliți urechile. În schimb, când vă vorbesc în limba voastră despre cele ce privesc viața veșnică, vă lăsați imediat cuprinși de neatenție sau de somn!” Oare nu ni se întâmplă și nouă ceva asemănător față persoana lui Isus, atunci când deja i-am stabilit bine locul în rutina vieții noastre, dăruindu-i din obișnuință o oră duminica, sau înrămându-l într-un frumos tablou pe pereții locuinței noastre, dar uitând că El, Isus vrea mai mult să fie imprimat pe pereții inimii nostre pentru a o transfoma într-o inimă nouă?

Al doilea motiv de refleție vine din identitatea noastră a fiecăruia: atunci când am fost botezați, am primit și o ungere cu sfânta crismă, ungere prin care am devenit și noi profeți, continuatori ai lui Isus, marele profet. Mântuitorul dorește ca și noi să fim profeți pe lângă semenii noștri, adică purtători ai cuvântului său care îndeamnă la convertire. Binențeles că putem întâmpina în fața noastră opozanți, ba chiar persecutori, dar astăzi Dumnezeu ne spune și nouă ca și profetului Ieremia: “Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez!” Cum putem fi noi profeți? În primul rând vorbind cu Dumnezeu (prin rugăciune), apoi ascultând Cuvântul lui Dumnezeu (citirea Sf. Scripturi), dar și invitând pe ceilalți să asculte vocea lui Dumnezeu. Dar lectura a II-a din această duminică ne invită să vedem că profeția noastră creștină nu trebuie să se oprească la cuvinte, ci, mai important, să se exprime prin fapte concrete, prin iubirea aproapelui, prin caritate.

În minunatul Imn al carității, saul al dragostei, sf. Paul ne amintește că mărturia, profeția noastră care poate să îi poarte pe ceilalți la Dumnezeu este tocmai dragostea, prin care uităm de noi înșine pentru binele celui iubit. Noi creștinii nu putem anunța Evanghelia decât din iubire și cu iubire. Pentru că, într-adevăr dragostea e totul, este viața însăși a lui Dumnezeu, pe care și noi o putem experimenta și care dă sens întregii noastre existențe. Să-i mulțumim Domnului pentru darul Cuvântului său care ne îndeamnă să fim, în ciuda indiferenței sau refuzului lumii, profeți ai dragostei lui Dumnezeu, dar mai ales să ne deschidem inimile pentru a continua celebrarea Sfintei Jertfe, adevărată școală a dragostei, în care experimentăm cum Isus, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit.

Ritul latin