Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ier 1,4-5.17-19)

Chemarea lui Ieremia ca să fie profet în Israel are loc într-un moment tragic, mai exact când începe declinul lui Iuda. Profetul are misiunea ingrată de face acuze poporului care trăieşte într-o decădere morală şi religioasă deosebită, fapt pentru care viaţa profetului va fi o continuă luptă cu puternicii Israelului. Versetele 4 şi urm. ni-l prezintă pe omul Ieremia care este ales şi destinat la o misiune precisă, aceea de a fi “profet pentru popoare“. Iar dacă pentru misiunea aceasta Dumnezeu îi cere profetului curaj (v. 17), acelaşi Dumnezeu asigură alesului său susţinerea şi certitudinea de a rezista minciunilor şi suferinţelor prin forţa prezenţei Sale (v. 19). Domnul îi cere lui Ieremia ascultare deplină, disponibilitate şi intimitate cu El; altfel profetul va fi expus la umiliri şi temeri în faţa oamenilor.

Vocaţia profetului Ieremia, spre deosebire de cea a lui Isaia sau Ezechiel, prezintă unele elemente specifice, cum ar fi faptul că este destinat la o misiune mare “încă din sânul mamei sale“, chiar dacă acest lucru va înflori pe parcursul întregii sale vieţi. Această soartă comportă o “constantă şi o progresivă intimitate cu Dumnezeu“, lucru care aduce cu sine momente, în sine, tragice, ce-i vor da posibilitatea să se abandoneze Domnului chemării sale, ca şi persecuţii din partea oamenilor. Forţa chemării profetului, în ciuda ambientului ostil şi al abandonării, va sta numai în promisiunea lu Dumnezeu: “Eu sunt cu tine pentru a te salva” (v. 19).

Lectura a II-a (1Cor 12,31-13,13)

Comunitatea din Corint a fost pentru Paul motiv de multe griji/îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor Apostolului de educare şi formare a membrilor comunităţii creştine, – plecând de la problemele concrete ale vieţii pe care Paul trebuie să le abordeze – se poate rezuma într-un cuvânt: el a fost pentru toţi un mărturisitor al iubirii lui Cristos faţă de toţi. Iar corintenilor, care tind la carismele cele mai vizibile şi dătătoare de faimă umană, Paul le răspunde provocându-i (arătându-le) să urmeze calea cea mai bună, aceea a carismei celei mai mari, iubirea (agape).

Elementul cel mai incisiv al acestui imn paulin al iubirii stă în relativizarea oricărei forme de ascetism sau metodă spirituală – lucruri bune şi valabile. Paul, cu acest text, ne conduce la esenţa mesajului creştin, care este porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această cale este unica în stare să ghideze omenirea să înveţe şi să instaureze civilizaţia iubirii fără margini. Creştinul care se simte chemat la această misiune şi trăieşte această iubire are carisma cea mai mare, care conduce la dobândirea vieţii adevărate, depline (In 10,10), deci la experienţa/experimentarea lui Dumnezeu-iubire. Această iubire este un dar care întrece orice alt dar sau carismă. Iar Paul clarifică în textul nostru ceea ce el înţelege prin iubire: nu eros-ul, adică iubirea posesivă, ci agape, caritas, adică iubirea care se dăruieşte, care nu-şi aparţine.

Evanghelia (Lc 4,21-30)

Suntem în faţa discursului programatic pe care Isus îl pronunţă după modelul marilor profeţi ai lui Israel: “Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre” (v. 21). Atunci când Isus proclamă că astăzi se împlineşte Scriptura, de fapt anunţă că se concretizează mântuirea definitivă, în care El se revelează ca şi Acela în care se împlinesc toate profeţiile făcute conform voinţei şi planului lui Dumnezeu. Cuvântul de eliberare, de mântuire pe care Isus îl revelează nu trezeşte entuziasm, ci scepticism şi chiar refuz, “opoziţie” din partea consătenilor săi. Ei ar fi vrut nu o veste a unei eliberări şi o chemare de convertire la o viaţă nouă, ci să vadă dovezi concrete ale puterii lui Isus: ar fi vrut să vadă minuni sau semne extraordinare.

Isus răspunde alor săi, care îl recunosc ca şi “fiul lui Iosif“, prin exemplul vechilor profeţi: aşa cum lui Ilie şi lui Elizeu nu le-a fost dat să facă fapte măreţe în mijlocul consătenilor lor, tot astfel nici Isus nu împlineşte pentru compatrioţii săi nici o minune, nici un semn ieşit din comun. Adevărul pe care Isus îl anunţă este un altul: a aduce eliberarea prizonierilor, vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, lucru care culminează în dăruirea întregii sale vieţi, din iubire, pentru toată omenirea. Isus nu caută propriile interese omeneşti, aşa cum deseori fac oamenii, ci El caută – în misiunea sa – să aducă, să dăruiască omului adevărata libertate şi, mai ales, să-l dăruiască pe Duhul dătător de viaţă, care-şi are izvorul în Dumnezeu.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin