Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Num 6,22-27)

În prima zi a anului civil, Biserica o sărbătoreşte pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos); totuşi lecturile biblice ale aceastei sărbători în loc să se concentreze asupra Mariei, îl pun în evidenţă pe fiul ei şi numele lui, ceea ce nu face altceva decât să sublinieze mai bine dependenţa ei de Cristos – şi astfel rolul ei în Biserică: ea este Mama lui Isus alături de Isus şi datorită Lui.

Textul din cartea Numerilor reia vechea binecuvântare e care preoţii o împărţeau poporului seara, la sfârşitul sărbătorilor liturgice, în speţă, în sarbătoarea Anului Nou. A binecuvânta poporul era prerogativa regelui (cf. 2Sam 6,18; 1Regi 8,14.55) sau a preotului (cf. Dt 10,8; 21,25) care acţionau în numele lui Dumnezeu. Formula aminteşte de darurile pe care Dumnezeu le va da poporului, cel mai mare fiind prezenţa sa în mijlocul lor. Semnificativi sunt cei doi termeni care stau la începutul şi, respectiv, la sfârşitul formulei: binecuvântare (“să te binecuvânteze”: v. 24) şi pace (“să-ţi dăruiască”: v. 26). Primul termen indică acţiunea lui Dumnezeu în favoarea poporului: bunăvoinţă, grijă, predilecţie (cf. Ps 4,7; 31,17) şi înseamnă a invoca asupra poporului Numele lui Dumnezeu (v. 27) pentru ca El să fie izvorul mântuirii. Al doilea termen arată care este conţinutul darurilor lui Dumnezeu, sintetizat în conceptul mesianic de “pace”, adică plinătatea fericirii (cf. Ps 121,6-7; In 14,27). Termenul “shalom” are o semnificaţie foarte largă cuprinzând ideea de “plinătate, integritate a vieţii”, dar mai ales starea omului care e în armonie cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu natura.

De aceea, este vorba de omul cel nou, deschis întru-totul lui Dumnezeu (Isus fiind icoana şi modelul perfect), fiindcă în el se întâlneşte libertatea omului cu cea a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte acest har oricărui om care o caută, mai ales prin solidaritatea cu semenii săi.

Lectura a II-a (Gal 4,4-7)

Celebrul text paulin este un pasaj cristologic care vorbeşte despre Isus, despre Maria – teren fecund care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi despre experienţa creştină. Venirea lui Isus în lume a marcat împlinirea timpurilor şi a concretizat promisiunile profeţilor care se refereau la reîntoarcerea, refacerea comuniunii cu Dumnezeu: “la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus legii, spre a-i răscumpăra pe cei care erau supuşi legii” (v. 4-5).

Dumnezeu a avut iniţiativa de a-l trimite pe Fiul său: prin această iniţiativă omul a fost din nou înălţat la demnitatea de fiu. Astfel Isus, chiar şi din punct de vedere istoric, a intrat în lume să facă parte întru-totul din umanitatea oamenilor, supunându-se legii şi condiţiilor umane, fapt pentru care umanitatea, într-un fel, s-a identificat cu Cristos, formând cu el o unică realitate (cf. Rm 1,3). Toate acestea prin intermediul unui corp uman, acela al unei femei, la fel ca oricare om care are nevoie de o mamă pentru a vedea lumina lumii. Paul prezintă aici schema unei acţiuni de eliberare: “intrarea” lui Isus în sărăcia umană – autoeliberarea, datorită puterii sale divine – şi atragerea în sine a umanităţii oamenilor. Această misiune a Fiului a avut un singur scop, acela de a revela adevăratul sens al vieţii şi de a ne face cu adevărat fii ai aceluiaşi Tată (v. 7; cf. Rm 8,15-17). Iar semnele pe care Paul le evidenţiază cât priveşte această transformare, sunt rugăciunea confidenţială pe care Duhul Sfânt o provoacă în inima creştinului, numindu-l pe Dumnezeu “Abba, Tată” (v. 6) şi dând posibilitatea de a se simţi, în faţa lui Dumnezeu, nu sclav, ci liber, conform libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Iar în acest plan, Maria a fost instrumentul cel mai privilegiat.

A o numi pe Maria “Născătoare de Dumnezeu” înseamnă aşadar a (re)cunoaşte esenţialul misterului întrupării, deci al istoriei mântuirii.

Evanghelia (Lc 2,16-21)

Iată din nou proclamată evanghelia liturgiei de Crăciun (cea de dimineaţă), cu singura diferenţă în plus constituită de v. 21, unde este prezentată tăierea împrejur a copilului Isus. Tema lecturii este o ulterioară meditaţie asupra misterului întrupării. Păstorii se duc la peştera din Betleem, îl găsesc pe Prunc în iesle şi, după ce îl adoră, vorbesc despre eveniment tuturor celor pe care îi întâlnesc care, la rândul lor, râmân uimiţi (v. 16-18) de cele auzite. Apoi păstorii se întorc la turmele lor cu bucurie, lăudându-l pe Dumnezeu pentru experienţa extraordinară pe care au avut-o în acea noapte (v. 20).

După 8 zile de la naşterea copilului, se celebrează ritul tăierii împrejur prin care copilul începe să facă parte din poprul ales (cf. Gen 17,2-17) şi i se pune numele “Isus”, ceea ce înseamnă “Dumnezeu mântuieşte” (cf. Mt 1,21). În faţa tuturor acestor evenimente, Maria păstrează toate în inima ei şi le meditează dând acestor evenimente sensul corect: “Maria păstra toatea aceste lucruri în inima ei” (v. 19). Maria apare astfel ca mamă şi (mai ales) ca o persoană care ştie să interpreteze evenimentele Fiului conform planului lui Dumnezeu.

Există deci diferite posibilităţi de a înţelege evenimentele Întrupării: căutarea disponibilă şi plină de bucurie a păstorilor, stupefacţia şi lauda celor care intervin în acest episod, împărtăşirea şi altora a experienţei avute. Numai Maria, pentru Luca, ia atitudinea adevăratului creştin întrucât doar ea ştie să păstreze cu simplitate în inimă ceea ce ascultă şi a medita cu credinţă ceea ce vede: toate acestea pentru a le pune în inima ei şi mai ales pentru a transforma în rugăciune mântuirea pe care Dumnezeu i-o oferă.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin