Start > Ritul latin > Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae

1 January 2007
3,185 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Nicolae

“Fiți milostivi, precum Tatăl vostru din ceruri milostiv este” (Lc 6,36).

În fiecare zi avem posibilitatea de a vedea în jurul nostru oameni care, din diferite motive, duc lipsă de cele necesare unui trai decent. E de ajuns să pășim în stradă și să vedem numărul destul de mare de cerșetori și ne vom da seama de situația dificilă în care se zbat unii dintre semenii noștri. Și dacă cerșetorii ar fi singurii copleșiți de lipsuri, atunci am putea concluziona că sunt totuși puțini cei care nu au mijloacele materiale minime de întreținere a vieții. Dar sunt mulți, foarte mulți chiar în timpurile noastre care, deși sunt săraci, nu-și etalează propriile lipsuri și de aceea rămân în anonimat.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră față de acești oameni? Nu cred că diferită de cea a sfântului Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi. S-a născut la Patar, oraș al Lyciei, dintr-o familie bogată și profund creștină. Deprinde de mic dragoste față de cei săraci și dovedește acest lucru prin fapte concrete. Rămas orfan de la o vârstă destul de tânără, a dispus de toată averea părinților săi ajutându-i pe cei săraci. A ajuns episcop printr-o providențială întâmplare. Murind episcopul locului, cei adunați pentru a-i alege un succesor nu au reușit să se pună de accord asupra unei singure persoane și, pentru a pune capăt neînțelegerilor, au hotărât că va fi episcop cel care va intra primul în biserică în ziua următoare. După obiceiul său, sfântul Nicolae vine dis-de-dimineață la biserică și rămâne surprins de voința concetățenilor săi de a-l alege episcop. Acceptă, însă cu umilință, dorința lor și cât timp va fi episcop se va îngriji cu mare dragoste de “turma” sa.

Un exemplu de autentică dragoste creștină îl putem desprinde din viața sa. Se spune că în același oraș cu dânsul trăia un nobil care, ruinat fiind și nemaiavând cu ce să le întrețină pe cele trei fiice ale sale, a hotărât să le prostitueze. Auzind de situația nefericitului tată, sfântul Nicolae, cuprins de milă, îi aruncă într-o seară o pungă cu bani printr-o fereastră rămasă deschisă. Nu se poate descrie bucuria tatălui care, văzându-se salvat din dificultățile materiale, a renunțat cu bucurie la ideea de a-și prostitua propriile fiice. Reușește chiar, cu acești bani să o mărite pe cea mai mare dintre fiice. Dar timpul trece și tatăl se găsește în aceeași dificultate când trebuie să o mărite pe cea de-a doua fiică. Sfântul Nicolae îl ajută aruncându-i încă o pungă cu bani cu care acesta își acoperă noile cheltuieli. Dorind să-l cunoască personal pe binefăcătorul său, a așteptat până când, pentru a treia oară, sfântul își repetă gestul său de caritate. Descoperindu-l, se aruncă în genunchi în fața lui și îi mulțumește pentru gestul său.

În fața situației nefericitului tată o inimă și o minte fatalistă ar putea spune că avem de a face cu victima unui destin potrivnic și neîndurător. Concluzia care se desprinde până la urmă dintr-o astfel de apreciere este resemnare și pasivitate. Dar o inimă și o minte creștină nu poate privi lucrurile în felul acesta. Ea vede în cel aflat în dificultate o victimă a egoismului semenilor și a lipsei de iubire față de aproapele. Situația lui critică nu este consecința unui destin rău, ci rodul păcatului, împotriva căruia trebuie să lupți cu arma carității.

În ordinea carității a acționat și sfântul Nicolae atunci când, experiind în inima sa sentimentul milei, trece la acțiune. Mila, ca efect al dragostei, care ar trebui să ne caracterizeze pe noi creștinii, presupune un raport personal cu cel care suferă. Este un simțământ ce nu se poate ivi decât în ființa capabilă să înțeleagă o altă ființă, și înseamnă a i se substitui, a participa la durerea ei nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică ei. Mila este, desigur, o ieșire din sine, operație pe care Cristos o recomandă cu atâta insistență discipolilor, ascultătorilor și interlocutorilor săi. Mila, ne spune Nicolae Steindhardt în una din cărțile sale, transcende dreptatea care este logică, matematică, cantitativă și rațională. Ba o și sfidează, neținând cont de ea și nici de rațiunea practică ori teoretică. Mila este contrariul contabilității care este rigidă și fixă, mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să ajute, deoarece ea izvorăște din dragoste față de aproapele. Nu este nici măcar o simplă activitate condescendentă față de ceilalți, ci o luptă în care trebuie depășit firescul și în care crucea, adică renunțarea și jertfirea a ceea ce ne este propriu, are rolul principal.

Atunci când Isus spune: “Fiți milostivi, după cum Tatăl vostru din ceruri, milostiv este” (Lc 6,36), o arată ca fiind dincolo de limitele lumii și că cel care și-o însușește își arată calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Caritatea față de aproapele devine semn clar al iubirii noastre față de Dumnezeu “căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (In 4,20) ne învață sfântul Ioan în prima sa scrisoare. Nici un om nu este scutit de datoria carității. Nici un om nu are dreptul de a trăi numai pentru sine, de a se gândi numai la mântuirea sa și de a fi dezinteresat de mântuirea, de suferințele și trebuințele aproapelui său. Isus însuși ni se oferă ca model al dragostei față de aproapele prin cuvintele: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit și eu pe voi” (In 13,34). În viața creștină, toate faptele bune își au izvorul în dragostea infinită, eternă și universală a lui Dumnezeu față de lume, deoarece, în cadrul iubirii, noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a iubit mai întâi, iar iubirea lui Dumnezeu devine motiv al iubirii noastre și imperativ de a ne deschide față de semenii noștri cu o egală iubire cu care am fost și suntem iubiți de Dumnezeu.

Imperativul zilei ne cere apostolatul faptelor creștinești. Este timpul să nu mai iubim “cu vorba, ci cu fapta”, după îndemnul sfântului Ioan. Desigur, cuvântul poate determina salturi calitative în viața spirituală. Dar dacă el nu este urmat de fapte concrete, își pierde din puterea lui de convingere. De aceea, în viața zilnică trebuie să trăim în așa fel ca în tot ceea ce facem, în gând, în vorbă și faptă, să oglindim influența binefăcătoare a dragostei lui Dumnezeu asupra noastră, conformându-ne exigenței pe care Isus le-o cere apostolilor înainte de trimiterea lor în lume: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri”. De conduita creștinilor depinde, așadar, ca Dumnezeu să fie preamărit și adorat. Stilul nostru creștin de viață, modul de a lucra, de a gândi și a vorbi, toate influențează pe cei din jur. La fel dragostea față de aproapele, asistența lui, îngăduința, răbdarea, împlinirea conștiincioasă a datoriilor care ne revin în orice situație, sunt cartea de vizită a trăirii noastre creștine.

În modul acesta vom afirma concret eterna actualitate a evangheliei în viața omenirii și vom revela misiunea Bisericii în lume, deoarece, trăirea conform poruncilor lui Cristos are puterea de a converti mai mult decât cuvintele frumoase trădate prin atitudini inconsecvente. Desigur că, apostolatul faptelor creștinești este un ideal înalt și implică o luptă eroică încordată, plină de răbdare și perseverență împotriva răului din noi și din lume. În acest scop, trebuie să avem o conștiință trează ca și sfântul Nicolae, că misiunea noastră vine de sus și o îndeplinim în numele lui Cristos. Drept urmare nu putem renunța la ea fără a ne face vinovați de trădarea chemării noastre de creștini.

Astăzi, când mulți dintre semenii noștri au nevoie de sprijin material și sufletesc, cuvintele lui Isus adresate învățătorului legii, căruia îi fusese prezentată parabola samariteanului milostiv, sunt o invitație la acțiune concretă: “Du-te și fă și tu la fel”.

Sebastian BILBOC

Ritul latin