Start > Ritul latin > Sfântul Ioan, apostol și evanghelist

Sfântul Ioan, apostol și evanghelist

27 December 2006
1,433 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Iași
Sfântul Ioan Apostol

Suntem încă în timpul Crăciunului. Bucuria adusă de evenimentul nașterii lui Isus domnește încă în inimile noastre. Dar iată că Biserica ne propune astăzi sărbătoarea sfântului Ioan, apostol și evanghelist. Vrea oare Biserica să ne scoată astfel din atmosfera Crăciunului? Căutând să înțelegem semnificația sărbătorii de astăzi, Vom vedea cât de strâns legată este ea de sărbătoarea Crăciunului. Ba, mai mult, vom înțelege că ea trebuie de fapt să ne conducă la o trăire autentică și deplină a evenimentului din Betleem.

Sărbătoarea Crăciunului este fundamentată pe două elemente: un eveniment și mărturia despre aceste eveniment. Evenimentul este împlinirea promisiunii unui Mântuitor: Cel promis de veacuri, Mesia, nu mai e acum doar obiectul unei făgăduințe, obiectul unei speranțe de atâta timp purtate în inimi, ci el este un om, un prunc vegheat de Maria și Iosif, un prunc pe care păstorii îl găsesc într-o iesle. Bucuria lor provine tocmai din ceea ce au văzut, au auzit și au putut să atingă cu privire la cuvântul vieții. Mărturia pe care ei ne-o dau este capabilă să aducă și în inimile noastre bucuria Crăciunului. Dar să privim puțin spre mărturia pe care o dă sfântul Ioan. De această dată nu mai este vorba despre un prunc așezat într-o iesle, ci de Isus care a trăit în Israel, care a predicat, a făcut minuni, a murit pe cruce și apoi a înviat.

Mărturia pe care ne-o dă sfântul Ioan e strâns legată de evenimentul nașterii lui Isus, căci ea ne ajută să înțelegem întreaga semnificație a Crăciunului. Semnificația întrupării nu poate fi înțeleasă pe deplin rămânând doar la “momentul Betleem”. Ea trebuie văzută în lumina întregii vieți a lui Isus și, mai ales, în lumina evenimentelor finale ale acestei vieți pământești, adică moartea și învierea răscumpărătoare. Prin urmare, dacă mărturia acelora care au fost prezenți lângă ieslea pruncului a fost capabilă să trezească bucuria în inimile noastre în aceste zile ale Crăciunului, de ce nu ar fi capabilă mărturia lui Ioan să amplifice această bucurie?

Sărbătoarea de astăzi arată sensul sărbătorii de acum două zile, arată unde trebuie să conducă bucuria adusă de evenimentul nașterii lui Isus legând-o de împlinirea acestei nașteri, care este învierea lui Cristos. Așadar, sărbătoarea de astăzi nu umbrește bucuria Crăciunului, ci o împlinește, o orientează. Este drept că poate lasă în urmă euforia nopții sfinte, dar face ca această bucurie să fie angajantă și activă. Am făcut însă referință la mărturia lui Ioan și la credibilitatea sa. Care este fundamentul acestei credibilități? Văzând cine este sfântul Ioan pe care îl sărbătorim astăzi, vom afla și cât de adevărată poate fi mărturia lui. Așadar, cine este sfântul Ioan?

Ioan locuia la Betsaida și făcea parte dintr-o familie evreiască de condiție socială oarecum bună; aceasta o putem deduce din faptul că tatăl său avea angajați zilieri. Ocupația lui Ioan era una foarte răspândită, aceea de pescar. Preocupările sale însă nu priveau doar viața materială, ci și pe cea spirituală. Astfel, Ioan arată un interes deosebit față de predica lui Ioan Botezătorul, al cărui discipol și este. De fapt, prezența sa în apropierea Botezătorului este aceea care prilejuiește întâlnirea cu Isus. Primul contact cu Isus este realizat la îndemnul Botezătorului. Acesta, arătându-l pe Isus lui Ioan și lui Andrei, fratele lui Simon Petru, le-a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” ( In1,36) Cei doi discipoli înțeleg în aceste cuvinte o invitație la a-l urma pe Isus și merg îndată după dânsul. Ajungându-l din urmă, îl întreabă unde locuiește. Drept răspuns, sunt invitați să-l urmeze, iar ei îl însoțesc și rămân cu el în ziua aceea. Acest prim contact direct cu Isus, chiar dacă nu va fi definitiv (pentru că Ioan s-a întors apoi acasă) este oricum marcant. Înțelegem acest lucru din faptul că, mult timp mai târziu, când va scrie Evanghelia, Ioan va menționa acest moment și va preciza până și ora: “Era pe la ceasul al zecelea” ( In 1,39), adică pe la ora patru după-amiază.

După această primă întâlnire urmează chemarea sa în grupul celor intimi ai lui Isus, în grupul apostolilor. Aceasta se petrece în timpul unei zile obișnuite când era la muncă cu fratele său, cu tatăl și cu zilerii săi. Disponibilitatea de care dau dovadă cei doi fii ai lui Zebedeu este evidentă și este notată și de Evanghelii: “Ei îl lăsară pe Zebedeu, tatăl lor, în barcă, împreună cu zilierii, și plecară pe urma lui” ( Mc 1,20). Este de presupus astfel faptul că Ioan a reflectat îndelung și a povestit și altora, mai ales fratelui său, experiența primei sale întâlniri cu Isus. În această urmare a lui Isus în care s-a angajat din momentul chemării, el va rămâne fidel toată viața.

Ioan va crește la școala lui Isus. Era cel mai tânăr dintre apostoli. Atitudinea lui Isus era predilectă față de dânsul. Acest lucru era în parte justificat și de poziția sa de mezin al grupului celor apropiați lui Isus. Pe de altă parte, Cristos a simțit la dânsul capacitatea mare de a ibi și nevoia de a fi iubit. Ceea ce-l caracterizează pe Ioan este, pe de o parte, atașamentul față de Isus, dar, pe de altă parte, orgoliul și ambiția, sentimente care însă se vor transforma în gelozie sfântă. Să nu ne închipuim, deci, că era un caracter modest, temperat. Nicidecum. Atât el, cât și fratele său sunt numiți Boanerges, fiii tunetului. Oare primesc ei această denumire fără temei? De asemenea, doar ei ridică pretenția, e drept prin glasul mamei lor, de a ocupa locurile de frunte în împărăția pe care o va instaura Cristos. Disponibilitatea ce o afirmă de a înfrunta orice pentru a merita aceste locuri arată cât de mult și le doreau. Această ambiție a sa însă nu trebuie văzută niciodată separat de dragostea și atașamentul său față de Isus. Astfel, trecând pe lângă un sat de samariteni ce-l refuzaseră pe Isus, Ioan cere distrugerea acelui sat prin foc ceresc (cf. Lc9,53-54). De asemenea, văzând un om care scotea diavoli în numele lui Isus, fără a fi însă unul dintre cei apropiați lui, adică din grupul apostolilor, Ioan se arată intrigat (cf. Mc9,38-40). Toate acestea exprimă, de fapt, iubirea geloasă pe care el o nutrește față de Isus. O iubire ce nu admite nici refuzul samaritenilor, nici o posibilă subminare a autorității lui Isus de către un israelit străin. Atitudinea lui Ioan dovedește modul greșit în care el a înțeles inițial împărăția pe care Isus venise să o aducă, precum și modul în care acționează Isus. Cristos însă, în fața acestui caracter și a acestei atitudini, nu îl îndepărtează. Dimpotrivă, apropiindu-l tot mai mult de sine, îl va face să simtă cel mai bine dintre toți apostolii iubirea sa divină.

Raportul lui Isus cu Ioan este unul cu totul particular. Ioan însuși recunoaște acest lucru, căci în Evanghelia pe care o scrie el nu se indică niciodată pe nume, ci se numește permanent “ucenicul pe care îl iubea Isus” (In13,23). Expresia indică atitudinea particulară a lui Isus față de Ioan, atitudine recunoscută și acceptată și de ceilalți apostoli care la Cina de Taină îi cer să-l întrebe pe Isus cine este cel ce îl va vinde. Atașamentul lui Isus față de Ioan se exprimă și prin diferitele misiuni pe care i le încredințează. Astfel, lui și lui Petru le cere să-i aducă măgărușul pe care va intra glorios în Ierusalim în ajunul pătimirii sale; tot lor le încredințează pregătirea ultimei cine (cf. Lc22,8). Dragostea ce i-o poartă o dovedește și faptul că îl face martor al unor evenimente pe care le experimentează doar câțiva apostoli. Este vorba despre învierea fiicei lui Iair, de schimbarea la față de pe Tabor, de agonia din Ghetsemani. De asemenea, deși la nunta din Cana Evanghelia precizează că Isus era cu ucenicii săi, doar Ioan relatează acest eveniment și minunea schimbării apei în vin (cf. In2,1-12). Intimitatea dintre Isus și Ioan își găsește expresia cea mai frumoasă în gestul plin de afecțiune de la Cina de Taină, când Ioan, stând lângă Isus, își așază capul pe pieptul Mântuitorului (cf. In13,23). Acest gest este unul dintre puținele capabile să exprime profunzimea schimbului de iubire dintre Isus și ucenicul pe care îl iubea.

Atitudinea lui Isus față de Ioan nu rămâne fără răspuns. Expresia acestui răspuns este, mai ales, fidelitatea sa în urmarea Învățătorului său. Odată ce a simțit iubirea lui Isus, el nu mai poate permite să fie despărțit de cel de care este iubit și pe care îl iubește. Astfel, începând patima, atunci când ucenicii se ascund înspăimântați, atunci când până și Petru, care jurase că nu se va despărți de Isus, îl neagă, Ioan îl urmează cu fidelitate. În fața lui Isus suferind, la picioarele crucii, alături de Maica sfântă și de alte câteva femei, se află și Ioan (cf. In19,26). Și aici, în acest moment de maximă suferință a Mântuitorului, atitudinea de iubire și încredere față de Ioan este exprimată prin faptul că Isus o încredințează pe Maria lui Ioan ca mamă și pe Ioan Mariei ca fiu (cf. In19,27). Majoritatea teologilor văd în prezența lui Ioan lângă cruce imaginea prezenței întregii omeniri la moartea lui Isus. Astfel, Ioan este reprezentantul omenirii martoră la răstignirea Mântuitorului său. Gestul încredințării lui Ioan și a Mariei unul altuia ca testament al lui Isus capătă astfel o semnificație cu totul aparte: Maria devine mama noastră. Ioan o va lua într-adevăr pe Maria la el.

Dar să revenim la întrebarea de la început: este credibilă mărturia pe care o dă Ioan? Mai încape vreun dubiu în această privință acum, când știm ce raport a existat între Isus și Ioan? Mărturia sa, așadar, nu se bazează pe zvonuri, pe vorbe auzite de la alții despre Isus, ci, cum spune chiar el și cum am auzit în prima lectură, “ceea ce urechile noastre au auzit, ceea ce ochii noștri au văzut și mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieții”, aceea ne vestește. Cartea Faptele Apostolilor menționează apoi faptul că Ioan și Petru, amenințați de capii religioși ai iudeilor și îndemnați să nu mai predice, vor răspunde: “Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut și am auzit” (Fap 4,20).

Dar noi, noi de ce putem să nu vorbim despre aceste minunate lucruri pe care le-am aflat și le trăim? Ce ne face pe noi mai puțin datori de a da mărturie în fața acestui mesaj? Ce ne oprește să dăm mărturie despre misterul vieții? Oare rușinea? Sau poate puțina credință ce o avem?

Așadar, ce l-a determinat pe sfântul Ioan să dea mărturie? Ce l-a făcut capabil să dea această mărturie? Răspunsul este același: iubirea. Iubirea pe care el a simțit-o stând la pieptul lui Isus; iubirea căreia el i-a răspuns cu iubire. Atitudinea sa față de Isus este caracterizată de o iubire și o credință permanentă și în continuă creștere. Evanghelia de astăzi notează momentul descoperirii mormântului gol de către Petru și Ioan și precizează: “a văzut și a crezut”. Iubirea pe care Isus i-a arătat-o lui Ioan ne-o arată și nouă. Așa cum Isus l-a iubit pe Ioan, ne iubește pe fiecare dintre noi. Sfântul Ioan ne arată astăzi cum trebuie să răspundem acestei iubiri. Cum? Iubind! Este necesar acest răspuns al nostru?

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot: “Creștinismul nu a reușit să facă nimic. Deși evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Și acum există răul și oameni răi”. Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum și-i spuse: “Săpunul nu a reușit să facă nimic. Și acum există mizerie și oameni murdari în lume”. “Săpunul”, spuse fabricantul, “ajută numai dacă este folosit, numai dacă se aplică în practică”. Și preotul răspunse: “Creștinismul la fel!”

Așadar, este necesar răspunsul nostru de iubire? Da, dacă vrem să nu mărturisim o credință moartă. Dumneavoastră suportați mizeria? Nu cred. Deci folosiți săpunul. De ce oare atunci putem trăi uneori credința, sau credem că o trăim cu adevărat, fără iubire?

Aceasta ne învață sfântul Ioan astăzi: să trăim credința pentru care el dă mărturie cu atâta tărie și să mărturisim această credință prin iubire. Vă întreb: credeți cu adevărat că Isus s-a născut, așa cum am sărbătorit acum două zile? Dacă credeți, cum dovediți această credință? Sau nu cumva sărbătoarea Crăciunului încă nu a venit cu adevărat în inimile și în viața noastră? Dacă nu a venit, atunci să știți că Isus așteaptă să se nască. El urmează să coboare pe altar în speciile euharistice. Să-l primim în inimile noastre și să-l purtăm prin iubire!

Ritul latin