- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I

Mihea, contemporan al lui Isaia (Protoisaia), trăieşte într-o perioadă dramatică a tribului lui Iuda, ameninţat de Asiria şi guvernată de urmaşii lui David care nu sunt demni de strămoşul lor pentru că au la inimă în principal interesele lor, nu acele ale poporului, pe care le neglijează aproape în totalitate. Pe acest fundal se inserează oracolul de renaştere prezent în Mi 5,1-4.

Conform profetului, trebuie început totul de la capăt. Şi va fi Dumnezeu cel care va face să renască poporul său prin intermediul unui rege drept care va reîncepe nu de la Ierusalim (simbolul religios prin excelenţă al bunăstării, al păcii), ci din micul Betleem, locul natal al regelui David. Este important să fie recuperată umilinţa începutului, aceea a “zilelor de odinioară”, când David a fost ales, fiind ultimul din cei 7 fraţi care – chiar şi după logica umană – erau mai potriviţi să fie aleşi; însă nu va exista o renaştere adevărată dacă nu se va reîncepe de jos, de la cei care sunt ultimii.

Cât priveşte momentul de faţă (evident, la care se referă profetul), este necesară o perioadă de purificare (v. 2), o perioadă în care Israelul va fi supus altor puteri, supunere care va lua sfârşit odată cu naşterea noului rege. Profetul nu dă numele respectivului rege, ci îi trasează caracteristicile principale (v. 3): va domni în siguranţă şi se va ocupa de popor aşa cum se ocupă un pastor de turmă: ceea ce îl va caracteriza însă va fi faptul că va acţiona “în numele Domnului Dumnezeului său”. Numele (Yhwh) nu poate decât să reamintească evenimentul revelaţiei numelui lui Dumnezeu pe Sinai lui Moise: fapt pentru care, noul rege va regăsi, va relua alianţa pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul său. Astfel poporul va regăsi pacea.

Această profeţie a fost păstrata în Israel ca şi un Cuvânt al lui Dumnezeu care nu s-a împlinit niciodată în istorie, de către nici un rege care a urcat pe tronul Ierusalimului. In Noul Testament, Matei vede concretizarea (= împlinirea) în Isus, născut la Betleem (Mt 2,6), adevăratul păstor care se îngrijeşte de turma împrăştiată şi obosită (Mt 9,6)

Lectura a II-a

Iată unul dintre pasajele cele mai intense din Scrisoarea către Evrei, în care Isus este prezentat ca şi cel care vine să împlinească în toate Voinţa lui Dumnezeu, ca şi acel Rege-Messia care face referinţă în toate la Voinţa lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii către evrei propune aici o meditaţie asupra misterului Întrupării. Isus vine, ia un trup omenesc ca să poată sfinţi întreaga viaţă a trupului omenesc: “prin acea voinţă noi suntem sfinţiţi” (v.10).

Pentru a ne sfinţi, Cristos nu a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu ritual, ci a voit ca trupul său, condiţia sa umană, să fie locul unde se împlinea deplina ascultare faţă de Dumnezeu: “nu ai voit nici jertfă, nici ofrande, ci mi-ai pregătit un trup … atunci am zis: Iată vin Doamne să împlinesc voinţa ta” (v. 5-7). Acesta este sensul profund al întrupării: Cristos a ales pentru sine condiţia umană pentru a o pune în totalitate la dispoziţia lui Dumnezeu: inima sa a fost mereu şi în totalitate îndreptată către Dumnezeu: voinţa sa, trupul său, acţiunile sale armonizate în mod perfect cu împlinirea voinţei Tatălui. Şi în această ascultare a sa, omul a fost făcut capabil să realizeze o ascultare asemănătoare cu cea a lui Cristos.

Evanghelia (Lc 1,39-48a)

Una dintre temele principale ale acestei pagini evanghelice care prezintă vizita Mariei la Elisabeta, este bucuria; se vede în acea întâlnire dintre cele două mame şi dintre cei doi fii, încă în sânul mamelor lor: Ioan tresaltă (de bucurie), conform spuselor Elisabetei. În aceasta bucurie a Botezătorului se vede o aluzie la bucuria lui David care dansează cu ocazia venirii Arcei Alianţei – semn al prezenţei lui Dumnezeu (cf. 2Sam 6). Ioan se bucură – ba mai mult, dansează (v. 41), deoarece Maria, ca şi Arca Sfântă – îl poartă în sânul ei pe Domnul.

În Ioan care se bucură pentru prezenţa Mariei şi a lui Isus, este reprezentat întregul Vechi Testament care aşteaptă şi primeşte Noul Testament care se manifestă. Elisabeta, de partea sa, este femeia înaintată în vârstă şi sterilă care vede minunile lui Dumnezeu, care “culege” suferinţele şi dorinţele omenirii. În această scenă e, deci, conţinută (“pictată”) omenirea întreagă care îl aşteaptă pe Cristos şi îl salută odată venit deoarece, întâlnindu-l, înţelege că era El cel pe care îl aştepta, chiar fără să-şi dea seama. Fiul lui Dumnezeu care se face trup este izvor de bucurie deoarece spune adevărul la care orice om este chemat, acela de a fi FIU asemenea lui.

Cât despre Maria, ea primeşte de la Elisabeta salutul care o proclamă “fericită” (v. 45) pentru că a crezut în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Iar în momentul în care îl dăruieşte lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Maria ne învaţă să răspundem cu credinţă la propunerile care vin de la Dumnezeu. Credinţa şi umilinţa: “a privit la micimea slujitoarei sale” (v. 48).

În Maria se concretizează programul pe care Dumnezeu l-a anunţat prin Mihea, acela de a reîncepe, de a o lua de la capăt, de la cei care sunt (consideraţi) ultimii.