Start > Ritul bizantin > Invitația

Invitația

15 December 2006
1,879 afișări

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Sfinților Strămoși (a XXVIII-a după Rusalii, a XI-a după Înălțarea Sfintei Cruci)

Dragi frați în Cristos, Evanghelia de astăzi ne prezintă parabola marelui ospăț. Luca ne prezintă parabola în contextul unei discuții la masă avută de Isus în casa lui Simon Fariseul. Aflăm că un bogat a dat un ospăț la care a invitat mulți oameni. Conform obiceiului acelor vremuri, bogătașul și-a trimis slujitorii la oaspeți să le amintească de banchet.

“Veniți, că iată toate sunt gata.” Și totuși, trei invitați au transmis prin slugi regretele lor, oferind diverse scuze pentru care nu pot să accepte invitația primită. Primul tocmai își cumpărase o țarină și trebuia să își inspecteze noua proprietate. Ne putem închipui că nu și-a cumpărat țarina fără să o vadă înainte, dar când omul deține ceva adesea se naște în el o aroganță: probabil primul oaspete a refuzat invitația doar pentru a-și mai spăla ochii cu țarina, doar pentru a-și mai spune încă o dată: “e a mea, e toată a mea”.

Al doilea tocmai își cumpărase cinci perechi de boi și trebuia atunci să îi încerce. Este puțin probabil să nu fi știut ce boi a cumpărat, dar era prins în vâltoarea afacerilor; doar nu era să se întrerupă pentru ceva atât de stupid ca o seară de socializare cu vecinii lui. Nu putea să înțeleagă cum vecinii lui nu găseau o pierdere de vreme un astfel de ospăț. Afacerile, știe oricine, se află pe primul loc. Probabil se credea singurul om sănătos la cap din întreaga comunitate.

Al treilea om tocmai se căsătorise și de aceea nu putea veni. Ceilalți doi oaspeți măcar oferiseră ceva scuze; acesta însă a spus scurt: “nu pot veni”.

Care este semnificația parabolei, dragii mei? Marea sărbătoare este Preasfânta Euharistie, Trupul și Sângele Domnului. Slugile sunt preoții. Omul bogat este Dumnezeu Însuși. Invitații sunt toți oamenii botezați în numele Preasfintei Treimi. Vorbim aici deci despre Divina Liturghie.

Ce știm noi despre Euharistie? Este un Sacrament, la celebrarea căruia noi primim, sub chipul vizibil al pâinii și vinului, chiar Trupul și Sângele Celui care s-a întrupat pentru noi și a murit pentru mântuirea noastră. Sacramentul Preasfintei Euharistii a fost instituit de Domnul la Ultima Cină. Atunci le-a oferit discipolilor Săi pâinea, cu cuvintele: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Apoi le-a oferit potirul, cu cuvintele: “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. Apoi i-a îndemnat să facă aceasta în amintirea Lui până la a doua Sa venire.

Esența Euharistiei este aceasta: oricine se apropie cu credință, venerație și puritate se împărtășește cu adevărat din chiar viața lui Cristos și devine una cu El, unindu-se cu Trupul și Sângele Său, o mlădiță vie unită cu Vița cea adevărată (Ioan 15,1), din care crește și înflorește. Fiecare credincios trebuie să participe la Sfânta Împărtășanie cât mai des posibil, pentru a aprinde în el flacăra vieții divine. Așa cum o mlădiță nu poate să dea rod dacă este despărțită de viță, nici noi nu putem să avem vieți rodnice decât dacă suntem întru Cristos.

Domnul ne invită astăzi să participăm la Marele Său Ospăț. “Veniți, că iată toate sunt gata.” Nu pot să cred că vreun credincios va refuza de Crăciun invitația adresată de Domnul. Oricine se apropie de Sfântul Potir, cleric sau laic, trebuie să o facă doar după o pregătire corespunzătoare; după ce a postit; după ce s-a spovedit lui Dumnezeu în prezența unui preot. Altfel, după cum spune Sfântul Pavel, “oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului” (1Corinteni 11,27).

Închei această predică cu o povestire adevărată. În vremuri străvechi, Alexandru cel Mare a vizitat cetatea Atenei. Aici s-a întâlnit cu un umil filozof pe nume Diogene, care era întins pe jos stând la soare. Alexandru cel Mare s-a așezat lângă Diogene, s-a prezentat și a început să își recite toate titlurile și realizările. După ce și-a terminat enumerarea, Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă este ceva ce el, marele Alexandru, poate să facă pentru Diogene. Filozoful, fără să se ridice, și-a mișcat doar puțin mâna, făcându-i semn lui Alexandru cel Mare să se tragă puțin mai încolo, pentru că îi bloca soarele.

Diogene avea un simț corect al valorilor. Cu toate titlurile și realizările lui, Alexandru cel Mare era pentru Diogene un simplu muritor. De soare avea mai multă nevoie. Soarele era mult mai valoros. Tot astfel, dragii mei, grijile de zi cu zi ni-l ascund uneori vederii pe Cristos, care este Soarele nostru. Așa cum fiecare ființă, plantă și animal are nevoie de soare, cu atât mai mult și noi avem nevoie de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos, fără de care viața adevărată ar fi imposibilă.

Ritul bizantin