Predici

Dragi fraţi în Cristos, Evanghelia de astăzi ne prezintă parabola marelui ospăţ. Luca ne prezintă parabola în contextul unei discuţii la masă avută de Isus în casa lui Simon Fariseul. Aflăm că un bogat a dat un ospăţ la care a invitat mulţi oameni. Conform obiceiului acelor vremuri, bogătaşul şi-a trimis slujitorii la oaspeţi să le amintească de banchet.

“Veniţi, că iată toate sunt gata.” Şi totuşi, trei invitaţi au transmis prin slugi regretele lor, oferind diverse scuze pentru care nu pot să accepte invitaţia primită. Primul tocmai îşi cumpărase o ţarină şi trebuia să îşi inspecteze noua proprietate. Ne putem închipui că nu şi-a cumpărat ţarina fără să o vadă înainte, dar când omul deţine ceva adesea se naşte în el o aroganţă: probabil primul oaspete a refuzat invitaţia doar pentru a-şi mai spăla ochii cu ţarina, doar pentru a-şi mai spune încă o dată: “e a mea, e toată a mea”.

Al doilea tocmai îşi cumpărase cinci perechi de boi şi trebuia atunci să îi încerce. Este puţin probabil să nu fi ştiut ce boi a cumpărat, dar era prins în vâltoarea afacerilor; doar nu era să se întrerupă pentru ceva atât de stupid ca o seară de socializare cu vecinii lui. Nu putea să înţeleagă cum vecinii lui nu găseau o pierdere de vreme un astfel de ospăţ. Afacerile, ştie oricine, se află pe primul loc. Probabil se credea singurul om sănătos la cap din întreaga comunitate.

Al treilea om tocmai se căsătorise şi de aceea nu putea veni. Ceilalţi doi oaspeţi măcar oferiseră ceva scuze; acesta însă a spus scurt: “nu pot veni”.

Care este semnificaţia parabolei, dragii mei? Marea sărbătoare este Preasfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului. Slugile sunt preoţii. Omul bogat este Dumnezeu Însuşi. Invitaţii sunt toţi oamenii botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Vorbim aici deci despre Divina Liturghie.

Ce ştim noi despre Euharistie? Este un Sacrament, la celebrarea căruia noi primim, sub chipul vizibil al pâinii şi vinului, chiar Trupul şi Sângele Celui care s-a întrupat pentru noi şi a murit pentru mântuirea noastră. Sacramentul Preasfintei Euharistii a fost instituit de Domnul la Ultima Cină. Atunci le-a oferit discipolilor Săi pâinea, cu cuvintele: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Apoi le-a oferit potirul, cu cuvintele: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Apoi i-a îndemnat să facă aceasta în amintirea Lui până la a doua Sa venire.

Esenţa Euharistiei este aceasta: oricine se apropie cu credinţă, veneraţie şi puritate se împărtăşeşte cu adevărat din chiar viaţa lui Cristos şi devine una cu El, unindu-se cu Trupul şi Sângele Său, o mlădiţă vie unită cu Viţa cea adevărată (Ioan 15,1), din care creşte şi înfloreşte. Fiecare credincios trebuie să participe la Sfânta Împărtăşanie cât mai des posibil, pentru a aprinde în el flacăra vieţii divine. Aşa cum o mlădiţă nu poate să dea rod dacă este despărţită de viţă, nici noi nu putem să avem vieţi rodnice decât dacă suntem întru Cristos.

Domnul ne invită astăzi să participăm la Marele Său Ospăţ. “Veniţi, că iată toate sunt gata.” Nu pot să cred că vreun credincios va refuza de Crăciun invitaţia adresată de Domnul. Oricine se apropie de Sfântul Potir, cleric sau laic, trebuie să o facă doar după o pregătire corespunzătoare; după ce a postit; după ce s-a spovedit lui Dumnezeu în prezenţa unui preot. Altfel, după cum spune Sfântul Pavel, “oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului” (1Corinteni 11,27).

Închei această predică cu o povestire adevărată. În vremuri străvechi, Alexandru cel Mare a vizitat cetatea Atenei. Aici s-a întâlnit cu un umil filozof pe nume Diogene, care era întins pe jos stând la soare. Alexandru cel Mare s-a aşezat lângă Diogene, s-a prezentat şi a început să îşi recite toate titlurile şi realizările. După ce şi-a terminat enumerarea, Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă este ceva ce el, marele Alexandru, poate să facă pentru Diogene. Filozoful, fără să se ridice, şi-a mişcat doar puţin mâna, făcându-i semn lui Alexandru cel Mare să se tragă puţin mai încolo, pentru că îi bloca soarele.

Diogene avea un simţ corect al valorilor. Cu toate titlurile şi realizările lui, Alexandru cel Mare era pentru Diogene un simplu muritor. De soare avea mai multă nevoie. Soarele era mult mai valoros. Tot astfel, dragii mei, grijile de zi cu zi ni-l ascund uneori vederii pe Cristos, care este Soarele nostru. Aşa cum fiecare fiinţă, plantă şi animal are nevoie de soare, cu atât mai mult şi noi avem nevoie de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, fără de care viaţa adevărată ar fi imposibilă.

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin