Start > Ritul latin > Creștinul și bucuria

Creștinul și bucuria

15 December 2006
1,892 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul C)

Această duminică este complet pătrunsă de tema bucuriei. Cuvintele cu care ne-a întâmpinat textul liturgic chiar de la început spuneau: “Bucurați-vă în Domnul pururea; iarăși vă spun: bucurați-vă, căci Domnul este aproape” (Antifonul la intrare). Aici nu este vorba despre o bucurie subiectivă și sentimentală, care prea adesea nu este decât o emoție trecătoare, ci de o bucurie obiectivă, care se bazează pe o realitate plină de bucurie în sine, pe ceva care există deja și care așteaptă să vină la noi. Aici nu poate fi vorba nici de o bucurie individuală sau particulară, ci de o bucurie comunitară, iar noi, ca și comunitate a credincioșilor, astăzi suntem îndemnați la bucurie.

Dumnezeu a dorit ca istoriei omenirii, atât de plină de plâns și suferință din cauza păcatului, să i se vestească un mesaj de fericire, ce este ca un fir verde, ce parcurge de la un capăt la altul întreaga Sfântă Scriptură. Un fir foarte bine observabil, vizibil, fiindcă aici este vorba despre un popor ca toate celelalte popoare cufundate în întuneric și în umbra morții, despre un popor care este mesagerul unei făgăduințe de lumină și de bucurie. Înainte de venirea lui Isus, acesta era poporul lui Israel; în prima lectură am ascultat cuvintele prin care profetul Sofonia caută a redeștepta în popor nădejdea și curajul: “Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israele, veselește-te și te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului”.

În psalmul responsorial, glasul lui Sofonia se unește cu acela a lui Isaia: “Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele… izvorul puterii mele și cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu și izbăvirea mea. Veți scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii… Săltați și vă veseliți locuitori ai Sionului”. Apa, pe care profetul îi îndeamnă pe oameni să o scoată din Dumnezeu, este tocmai apa bucuriei și a nădejdii, aceea care astâmpără setea inimii, nu a gurii.

După venirea lui Isus, acest popor, semnul bucuriei printre popoare, este comunitatea creștină, care a primit Evanghelia, adică Vestea cea Bună despre Isus. De aceea, apostolul Paul, în cea de-a doua lectură, transferă comunității creștine marea poruncă a bucuriei, pe care profeții o adresaseră Fiicei Sionului: “Bucurați-vă mereu în Domnul!” Să ne oprim asupra acestui cuvânt. O fi oare acest cuvânt spus în van, o expresie de emfază veleitară ca atâtea alte încurajări omenești, sau este un cuvânt eficace, un cuvânt deplin ca toate cuvintele lui Dumnezeu? Și dacă este un cuvânt desăvârșit, deplin, în ce constă atunci această plenitudine?

Un mare poet italian – G. Leopardi – a definit ca nimeni altul acest adevăr: că în viața de toate zilele singura bucurie autentică și posibilă este bucuria așteptării, bucuria sabatului. “Zi plină de nădejde și de bucurie”: plină de bucurie tocmai că este plină de nădejde. Posedarea bunurilor în această viață – cunoaștem din experiență – nu face altceva decât să genereze plictiseală și nemulțumire, pentru că orice bun material apare inferior expectației. Numai așteptarea bunurilor veșnice este generatoare de adevărata bucurie. Ceea ce contează și ceea ce ne face să simțim viața în adevărata ei lumină nu este velocitatea, ci accelerarea, adică nu ceea ce posedăm, ci numai ceea ce putem cuceri.

Tot astfel este bucuria creștină: bucuria sabatului, care prevestește “marea duminică”. Ziua a opta, cum îi mai spuneau Sfinții Părinți, bucuria Adventului în sensul liturgic al cuvântului. Noi nu trăim așadar numai în speranța bucuriei, ci și în bucuria speranței. De aceea, consider eu, apogeul oricărei propovăduiri creștine se află în cea dintâi scrisoare a Sfântului Petru, în care spune: “Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți, pentru o moștenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri… Pentru aceasta vă bucurați, deși acum, pentru puțin timp, trebuie să vă întristați de felurite încercări pentru ca valoarea credinței voastre, mai prețioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire și cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiți; fără a-l vedea, dar crezând în El, tresăriți de o bucurie negrăită și preamărită” (1Petru 1,3-4.6-8).

Să fie oare suficientă numai nădejdea pentru a concretiza experiența bucuriei? Nu. Trebuie adăugate virtuțile teologale, mai cu seamă dragostea, adică a fi iubiți și a iubi. “Fiecare ființă – scrie Sfântul Augustin – tinde către locul lui de baștină, adică spre acel punct unde este sigur că își va afla propria odihnă. Bucuria constă în a tinde spre acel loc. Și care este pentru noi, creaturi raționale, acel loc? Este Dumnezeu. Și ce ne face să tindem spre El? Dragostea! Dragostea este comoara inimii mele. Prin urmare, dragostea este adevărata generatoare a bucuriei, mai ales dragostea exprimată prin dorință. Numai cine iubește și este iubit cunoaște cu adevărat ce este bucuria. Iată pentru ce Sfânta Scriptură spune că ‘bucuria este rodul Duhului Sfânt’, că ‘Împărăția lui Dumnezeu este bucuria întru Duhul Sfânt’ și că ‘cei dintâi ucenici erau plini de bucurie în Duhul Sfânt’. Pentru că Duhul Sfânt este dragoste. Această misiune nu este ceva nou pentru El, ci în Sfânta Treime este misiunea Lui din veșnicie. Fără îndoială, inefabila îmbrățișare a Tatălui cu Fiul nu este lipsită de bucurie, de dragoste și de veselie. Această desfătare, această plăcere, această fericire, Ilarie de Poitiers a numit-o pe drept cuvânt și cât se poate de precis: ‘bucuria în Sfânta Treime, adică Duhul Sfânt’. Nenăscut fiind, El este suavitatea Celui ce naște și a Celui Născut, și pătrunde făptu¬rile după capacitatea lor de recepție” (Sf. Augustin).

Suavitatea Duhului Sfânt se revarsă asupra făpturilor care îl întâlnesc pe Isus; Duhul Sfânt este filonul, dâra de parfum lăsată de Isus în trecerea Lui printre oameni. Pe oriunde trece Isus – și este primit – se răspândește și bucuria, “Dulce este amintirea lui Isus – cântăm noi în biserică – pentru că ne aduce în inimi adevăratele bucurii, dar mai dulce decât mierea și decât orice este Prezența Sa”. Prin urmare, noi ne bucurăm (aici se înțelege bucuria spirituală) numai în măsura în care suntem uniți cu Isus, pentru că unirea cu Isus face să vină în noi Duhul Sfânt care readuce bucuria, ba chiar un fel de beție: “sobra beție a Duhului Sfânt”.

Acum însă, după aceste gânduri, ne reîntoarcem la scrisoarea lui Paul, și observăm că apostolul nu se limitează numai la a porunci ca enoriașii săi să se bucure, ci arată concret cum trebuie să se comporte o comunitate creștină care dorește să mărturisească bucuria, pentru ca și alții să creadă: “Bunăvoința voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor”. Cuvântul grec redat prin “bunăvoință” înseamnă un complex de atitudini, care merg de la clemență până la capacitatea de a ceda și de a fi amabil, tolerant, binefăcător și primitor. Aceasta nu este decât o experiență umană, pe care am trăit-o mai mult sau mai puțin cu toții: omul care este bucuros și voios, și care se așteaptă la ceva bun și frumos, este un om bun, blând cu toată lumea, nu ofensează pe nimeni, nu este aspru și nu spune minciuni, știe să ierte dar și să ceară iertare. Toți cei care îl privesc sunt constrânși a spune: “Acesta este un om fericit”. În toată ființa lui se poate citi bucuria și veselia inimii. Viața lui e o veșnică sărbătoare plină de veselie și de entuziasm.

Și în domeniul spiritual, bucuria este lumină. Când Isus le spune ucenicilor Săi: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor…” (Matei 5,16), ar fi ca și cum ar spune: “Să lumineze bucuria voastră înaintea oamenilor” sau “Să lumineze dragostea voastră față de toți oamenii”. Încercați numai să ieșiți în stradă, sau să urcați în tren sau într-un autobuz, fredonând un cântec religios oarecare, din cele mai îndrăgite; mai devreme sau mai târziu, atunci când vă așteptați mai puțin, veți auzi și dumneavoastră, așa cum am auzit și eu spunându-se: “Domnul acesta (doamna aceasta) este o ființă bună, care ne face să credem în Dumnezeu”.

Prin urmare, trebuie să fim blânzi și buni. La acest aspect uman al dragostei se referă Sfântul Paul atunci când scrie: “Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Corinteni 13,4-7).

Din păcate este un lucru destul de cunoscut că tocmai în aceste nuanțe negative ale dragostei cad cei mai mulți. Deseori suntem aspri, pretențioși, mânioși, sub pretextul că apărăm drepturile altora; nu cunoaștem nimic din acea bunătate a Papei Ioan al XXIII-lea, care atât de mult emoționa poporul. Dacă ne gândim la tot ceea ce avem, și la ceea ce ar trebui să mai avem din această imensă iubire, cum de mai avem curajul de a ne simți ofensați la cea mai mică contrazicere, ori de a mai nutri gânduri de răzbunare? Pe cel ce îl socotim un om rău, în realitate poate nu este decât un nefericit. Chiar și atitudinea de victimă este o notă discordantă în creștin și în Biserică. O Biserică ce în loc să exprime bucurie, se tânguiește și se văicărește mereu din cauza atacurilor dușmanilor ei, nu este o Biserică mărturisitoare, ci o Biserică cârcotașă, gâlcevitoare!

Astăzi, Cuvântul Domnului ne îndeamnă să luăm mai multe hotărâri. Fericirea nu ne-o putem procura singuri! Acest cuvânt “bucurați-vă” mai poate însemna că noi trebuie să răspândim această bucurie. Nu trebuie să așteptăm până când vom fi pe deplin sănătoși pentru a-i surâde vreunui prieten care ne vizitează; un surâs poate fi “un mic mare dar, o luminiță care se aprinde, o fereastră care se deschide”. Dușmanul bucuriei nu este suferința, ci egoismul, ambiția. Omul care se gândește numai la sine este ca un arici, care își arată numai țepii, o casă încuiată și pustie, o casă în paragină, un castel înconjurat cu șanțuri pline cu apă și fără căi de acces.

Va reuși oare mesagerul-Biserica să iasă din acest castel fortificat spre a duce la destinație, adică gloatelor care așteaptă sub zidurile castelului, mesajul speranței și al bucuriei pe care l-a primit de la Dumnezeu? Poate cunoașteți povestirea lui F. Kafka la care mă refer. Este o istorioară simbolică, în care vorbește despre un rege care, fiind pe patul de moarte, face semn unui slujitor să se apropie spre a-i încredința un mesaj ce trebuia transmis unuia care se afla departe, dincolo de porțile palatului.

Mesajul era de o mare importanță, și secret în același timp, deoarece regele i l-a încredințat numai acestui slujitor. Mesagerul iese din camera regelui muribund spre a se achita de misiunea încredințată, însă îi este foarte greu să se strecoare prin mulțimea numeroasă ce se îmbulzește prin tot locul: prin săli, pe scări, pe coridoare, prin curți, printre colonade. Încearcă să își facă loc, dar lumea se îmbulzește tot mai mult, îl îmbrâncește! … rătăcește prin camere și coridoare necunoscute de el, cu scopul de a ajunge la poarta cea mare, ce dă în oraș, dar din cauza mulțimii nu poate ajunge! … Totuși undeva departe există un om care așteaptă la fereastră, din zori și până-n noapte și din noapte până-n zori, scrutând zările și visând la acel mesaj făgăduit, pe care nu îl va primi niciodată!

Și nouă Regele nostru, înainte de a muri, ne-a încredințat un mesaj, pe care ni-l repetă acum în această Sfântă Liturghie, în care amintim moartea Sa: “Nu vă temeți – ne spune Domnul – nu vă voi lăsa să cădeți în ghearele disperării; bucurați-vă, Domnul este aproape; Domnul este, nu vă temeți, pentru că El însuși vă vorbește: ‘Eu sunt aproape! Eu sunt!’.” Trebuie să ieșim din castelul fortificat, care poate fi egoismul nostru personal și micimea noastră sufletească, dar poate fi ceva și mai mult: birocrația, excesul de organizare, complicarea limbajului, comasarea instituțiilor, care fac din Biserică un castel mucegăit și complicat, ce sufocă mesajul.

Nouă, popor profetic, ne este adresat acum îndemnul profeților: “Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului Vestea cea Bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului Vestea cea Bună; înalță-ți glasul nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere și poruncește cu brațul Lui. Iată că plata este cu El și răsplătirile vin înaintea Lui’.” Urcă-te pe un munte înalt, creștinule, tu care duci mesajul bucuriei; urcă-te deasupra ta însuți, și fă să tresalte în tine bucuria, nu lăsa să-ți cadă din mână facla cea luminoasă, pentru că atâta lume te așteaptă la poartă! Lumea necredincioasă, ori care și-a pierdut credința, ne sfidează în privința aceasta, spunându-ne, cum spunea pe vremea lui Isaia, fiilor lui Israel: “Să-și arate Domnul slava, ca să vedem bucuria”.

Ritul latin