Predici

Această duminică este complet pătrunsă de tema bucuriei. Cuvintele cu care ne-a întâmpinat textul liturgic chiar de la început spuneau: “Bucuraţi-vă în Domnul pururea; iarăşi vă spun: bucuraţi-vă, căci Domnul este aproape” (Antifonul la intrare). Aici nu este vorba despre o bucurie subiectivă şi sentimentală, care prea adesea nu este decât o emoţie trecătoare, ci de o bucurie obiectivă, care se bazează pe o realitate plină de bucurie în sine, pe ceva care există deja şi care aşteaptă să vină la noi. Aici nu poate fi vorba nici de o bucurie individuală sau particulară, ci de o bucurie comunitară, iar noi, ca şi comunitate a credincioşilor, astăzi suntem îndemnaţi la bucurie.

Dumnezeu a dorit ca istoriei omenirii, atât de plină de plâns şi suferinţă din cauza păcatului, să i se vestească un mesaj de fericire, ce este ca un fir verde, ce parcurge de la un capăt la altul întreaga Sfântă Scriptură. Un fir foarte bine observabil, vizibil, fiindcă aici este vorba despre un popor ca toate celelalte popoare cufundate în întuneric şi în umbra morţii, despre un popor care este mesagerul unei făgăduinţe de lumină şi de bucurie. Înainte de venirea lui Isus, acesta era poporul lui Israel; în prima lectură am ascultat cuvintele prin care profetul Sofonia caută a redeştepta în popor nădejdea şi curajul: “Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israele, veseleşte-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului”.

În psalmul responsorial, glasul lui Sofonia se uneşte cu acela a lui Isaia: “Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele… izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi izbăvirea mea. Veţi scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii… Săltaţi şi vă veseliţi locuitori ai Sionului”. Apa, pe care profetul îi îndeamnă pe oameni să o scoată din Dumnezeu, este tocmai apa bucuriei şi a nădejdii, aceea care astâmpără setea inimii, nu a gurii.

După venirea lui Isus, acest popor, semnul bucuriei printre popoare, este comunitatea creştină, care a primit Evanghelia, adică Vestea cea Bună despre Isus. De aceea, apostolul Paul, în cea de-a doua lectură, transferă comunităţii creştine marea poruncă a bucuriei, pe care profeţii o adresaseră Fiicei Sionului: “Bucuraţi-vă mereu în Domnul!” Să ne oprim asupra acestui cuvânt. O fi oare acest cuvânt spus în van, o expresie de emfază veleitară ca atâtea alte încurajări omeneşti, sau este un cuvânt eficace, un cuvânt deplin ca toate cuvintele lui Dumnezeu? Şi dacă este un cuvânt desăvârşit, deplin, în ce constă atunci această plenitudine?

Un mare poet italian – G. Leopardi – a definit ca nimeni altul acest adevăr: că în viaţa de toate zilele singura bucurie autentică şi posibilă este bucuria aşteptării, bucuria sabatului. “Zi plină de nădejde şi de bucurie”: plină de bucurie tocmai că este plină de nădejde. Posedarea bunurilor în această viaţă – cunoaştem din experienţă – nu face altceva decât să genereze plictiseală şi nemulţumire, pentru că orice bun material apare inferior expectaţiei. Numai aşteptarea bunurilor veşnice este generatoare de adevărata bucurie. Ceea ce contează şi ceea ce ne face să simţim viaţa în adevărata ei lumină nu este velocitatea, ci accelerarea, adică nu ceea ce posedăm, ci numai ceea ce putem cuceri.

Tot astfel este bucuria creştină: bucuria sabatului, care prevesteşte “marea duminică”. Ziua a opta, cum îi mai spuneau Sfinţii Părinţi, bucuria Adventului în sensul liturgic al cuvântului. Noi nu trăim aşadar numai în speranţa bucuriei, ci şi în bucuria speranţei. De aceea, consider eu, apogeul oricărei propovăduiri creştine se află în cea dintâi scrisoare a Sfântului Petru, în care spune: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri… Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în El, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită” (1Petru 1,3-4.6-8).

Să fie oare suficientă numai nădejdea pentru a concretiza experienţa bucuriei? Nu. Trebuie adăugate virtuţile teologale, mai cu seamă dragostea, adică a fi iubiţi şi a iubi. “Fiecare fiinţă – scrie Sfântul Augustin – tinde către locul lui de baştină, adică spre acel punct unde este sigur că îşi va afla propria odihnă. Bucuria constă în a tinde spre acel loc. Şi care este pentru noi, creaturi raţionale, acel loc? Este Dumnezeu. Şi ce ne face să tindem spre El? Dragostea! Dragostea este comoara inimii mele. Prin urmare, dragostea este adevărata generatoare a bucuriei, mai ales dragostea exprimată prin dorinţă. Numai cine iubeşte şi este iubit cunoaşte cu adevărat ce este bucuria. Iată pentru ce Sfânta Scriptură spune că ‘bucuria este rodul Duhului Sfânt’, că ‘Împărăţia lui Dumnezeu este bucuria întru Duhul Sfânt’ şi că ‘cei dintâi ucenici erau plini de bucurie în Duhul Sfânt’. Pentru că Duhul Sfânt este dragoste. Această misiune nu este ceva nou pentru El, ci în Sfânta Treime este misiunea Lui din veşnicie. Fără îndoială, inefabila îmbrăţişare a Tatălui cu Fiul nu este lipsită de bucurie, de dragoste şi de veselie. Această desfătare, această plăcere, această fericire, Ilarie de Poitiers a numit-o pe drept cuvânt şi cât se poate de precis: ‘bucuria în Sfânta Treime, adică Duhul Sfânt’. Nenăscut fiind, El este suavitatea Celui ce naşte şi a Celui Născut, şi pătrunde făptu¬rile după capacitatea lor de recepţie” (Sf. Augustin).

Suavitatea Duhului Sfânt se revarsă asupra făpturilor care îl întâlnesc pe Isus; Duhul Sfânt este filonul, dâra de parfum lăsată de Isus în trecerea Lui printre oameni. Pe oriunde trece Isus – şi este primit – se răspândeşte şi bucuria, “Dulce este amintirea lui Isus – cântăm noi în biserică – pentru că ne aduce în inimi adevăratele bucurii, dar mai dulce decât mierea şi decât orice este Prezenţa Sa”. Prin urmare, noi ne bucurăm (aici se înţelege bucuria spirituală) numai în măsura în care suntem uniţi cu Isus, pentru că unirea cu Isus face să vină în noi Duhul Sfânt care readuce bucuria, ba chiar un fel de beţie: “sobra beţie a Duhului Sfânt”.

Acum însă, după aceste gânduri, ne reîntoarcem la scrisoarea lui Paul, şi observăm că apostolul nu se limitează numai la a porunci ca enoriaşii săi să se bucure, ci arată concret cum trebuie să se comporte o comunitate creştină care doreşte să mărturisească bucuria, pentru ca şi alţii să creadă: “Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor”. Cuvântul grec redat prin “bunăvoinţă” înseamnă un complex de atitudini, care merg de la clemenţă până la capacitatea de a ceda şi de a fi amabil, tolerant, binefăcător şi primitor. Aceasta nu este decât o experienţă umană, pe care am trăit-o mai mult sau mai puţin cu toţii: omul care este bucuros şi voios, şi care se aşteaptă la ceva bun şi frumos, este un om bun, blând cu toată lumea, nu ofensează pe nimeni, nu este aspru şi nu spune minciuni, ştie să ierte dar şi să ceară iertare. Toţi cei care îl privesc sunt constrânşi a spune: “Acesta este un om fericit”. În toată fiinţa lui se poate citi bucuria şi veselia inimii. Viaţa lui e o veşnică sărbătoare plină de veselie şi de entuziasm.

Şi în domeniul spiritual, bucuria este lumină. Când Isus le spune ucenicilor Săi: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor…” (Matei 5,16), ar fi ca şi cum ar spune: “Să lumineze bucuria voastră înaintea oamenilor” sau “Să lumineze dragostea voastră faţă de toţi oamenii”. Încercaţi numai să ieşiţi în stradă, sau să urcaţi în tren sau într-un autobuz, fredonând un cântec religios oarecare, din cele mai îndrăgite; mai devreme sau mai târziu, atunci când vă aşteptaţi mai puţin, veţi auzi şi dumneavoastră, aşa cum am auzit şi eu spunându-se: “Domnul acesta (doamna aceasta) este o fiinţă bună, care ne face să credem în Dumnezeu”.

Prin urmare, trebuie să fim blânzi şi buni. La acest aspect uman al dragostei se referă Sfântul Paul atunci când scrie: “Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Corinteni 13,4-7).

Din păcate este un lucru destul de cunoscut că tocmai în aceste nuanţe negative ale dragostei cad cei mai mulţi. Deseori suntem aspri, pretenţioşi, mânioşi, sub pretextul că apărăm drepturile altora; nu cunoaştem nimic din acea bunătate a Papei Ioan al XXIII-lea, care atât de mult emoţiona poporul. Dacă ne gândim la tot ceea ce avem, şi la ceea ce ar trebui să mai avem din această imensă iubire, cum de mai avem curajul de a ne simţi ofensaţi la cea mai mică contrazicere, ori de a mai nutri gânduri de răzbunare? Pe cel ce îl socotim un om rău, în realitate poate nu este decât un nefericit. Chiar şi atitudinea de victimă este o notă discordantă în creştin şi în Biserică. O Biserică ce în loc să exprime bucurie, se tânguieşte şi se văicăreşte mereu din cauza atacurilor duşmanilor ei, nu este o Biserică mărturisitoare, ci o Biserică cârcotaşă, gâlcevitoare!

Astăzi, Cuvântul Domnului ne îndeamnă să luăm mai multe hotărâri. Fericirea nu ne-o putem procura singuri! Acest cuvânt “bucuraţi-vă” mai poate însemna că noi trebuie să răspândim această bucurie. Nu trebuie să aşteptăm până când vom fi pe deplin sănătoşi pentru a-i surâde vreunui prieten care ne vizitează; un surâs poate fi “un mic mare dar, o luminiţă care se aprinde, o fereastră care se deschide”. Duşmanul bucuriei nu este suferinţa, ci egoismul, ambiţia. Omul care se gândeşte numai la sine este ca un arici, care îşi arată numai ţepii, o casă încuiată şi pustie, o casă în paragină, un castel înconjurat cu şanţuri pline cu apă şi fără căi de acces.

Va reuşi oare mesagerul-Biserica să iasă din acest castel fortificat spre a duce la destinaţie, adică gloatelor care aşteaptă sub zidurile castelului, mesajul speranţei şi al bucuriei pe care l-a primit de la Dumnezeu? Poate cunoaşteţi povestirea lui F. Kafka la care mă refer. Este o istorioară simbolică, în care vorbeşte despre un rege care, fiind pe patul de moarte, face semn unui slujitor să se apropie spre a-i încredinţa un mesaj ce trebuia transmis unuia care se afla departe, dincolo de porţile palatului.

Mesajul era de o mare importanţă, şi secret în acelaşi timp, deoarece regele i l-a încredinţat numai acestui slujitor. Mesagerul iese din camera regelui muribund spre a se achita de misiunea încredinţată, însă îi este foarte greu să se strecoare prin mulţimea numeroasă ce se îmbulzeşte prin tot locul: prin săli, pe scări, pe coridoare, prin curţi, printre colonade. Încearcă să îşi facă loc, dar lumea se îmbulzeşte tot mai mult, îl îmbrânceşte! … rătăceşte prin camere şi coridoare necunoscute de el, cu scopul de a ajunge la poarta cea mare, ce dă în oraş, dar din cauza mulţimii nu poate ajunge! … Totuşi undeva departe există un om care aşteaptă la fereastră, din zori şi până-n noapte şi din noapte până-n zori, scrutând zările şi visând la acel mesaj făgăduit, pe care nu îl va primi niciodată!

Şi nouă Regele nostru, înainte de a muri, ne-a încredinţat un mesaj, pe care ni-l repetă acum în această Sfântă Liturghie, în care amintim moartea Sa: “Nu vă temeţi – ne spune Domnul – nu vă voi lăsa să cădeţi în ghearele disperării; bucuraţi-vă, Domnul este aproape; Domnul este, nu vă temeţi, pentru că El însuşi vă vorbeşte: ‘Eu sunt aproape! Eu sunt!’.” Trebuie să ieşim din castelul fortificat, care poate fi egoismul nostru personal şi micimea noastră sufletească, dar poate fi ceva şi mai mult: birocraţia, excesul de organizare, complicarea limbajului, comasarea instituţiilor, care fac din Biserică un castel mucegăit şi complicat, ce sufocă mesajul.

Nouă, popor profetic, ne este adresat acum îndemnul profeţilor: “Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului Vestea cea Bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului Vestea cea Bună; înalţă-ţi glasul nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui’.” Urcă-te pe un munte înalt, creştinule, tu care duci mesajul bucuriei; urcă-te deasupra ta însuţi, şi fă să tresalte în tine bucuria, nu lăsa să-ţi cadă din mână facla cea luminoasă, pentru că atâta lume te aşteaptă la poartă! Lumea necredincioasă, ori care şi-a pierdut credinţa, ne sfidează în privinţa aceasta, spunându-ne, cum spunea pe vremea lui Isaia, fiilor lui Israel: “Să-şi arate Domnul slava, ca să vedem bucuria”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin