Predici

“I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălţaţi cu sandale şi: ‘să nu purtaţi două tunici’”. Bibliştii explică faptul că Marcu, atunci când vorbeşte despre faptele şi cuvintele lui Cristos, ţine cont de situaţia şi nevoile Bisericii din timpurile în care scria el Evanghelia, adică după învierea lui Cristos. Însă principalul eveniment şi îndrumările pe care Cristos le dă apostolilor Săi în acest pasaj fac referire la Isus în perioada în care a trăit pe pământ.

Este începutul şi testul general al misiunii apostolice. Pentru moment este o misiune limitată la cei dimprejur, adică la compatrioţii evrei. După Paşti, această misiune va fi extinsă la întreaga lume, şi la păgâni: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Acest fapt este de o importanţă decisivă pentru a înţelege viaţa şi misiunea lui Cristos. El nu a venit să se împlinească personal. Nu a dorit să fie un meteorit care străbate cerul doar pentru a dispărea mai apoi în neant. Nu a venit, cu alte cuvinte, doar pentru câteva mii de oameni care au avut posibilitatea de a-l vedea şi a-l asculta personal în timpul vieţii Sale. Misiunea Lui trebuia să continue, să fie permanentă, pentru ca fiecare persoană, în toate timpurile şi locurile din istorie, să aibă posibilitatea de a auzi Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu şi a fi mântuită.

De aceea Isus a ales colaboratori şi a început să îi trimită înaintea Lui să vestească Împărăţia şi să îi vindece pe bolnavi. El a făcut cu discipolii Săi ceea ce un bun rector face astăzi cu seminariştii săi, atunci când, la sfârşit de săptămână, îi trimite în parohii pentru ca ei să înceapă să dobândească experienţă pastorală, sau îi trimite la instituţii de caritate pentru a-i ajuta pe cei care au grijă de săraci, pregătindu-se pentru ceea ce într-o zi va fi misiunea lor. Invitaţia lui Isus “Mergeţi!” este adresată mai întâi apostolilor, şi astăzi succesorilor lor: Papa, Episcopii şi preoţii, dar nu numai lor. Ei trebuie să fie îndrumători, animatori ai celorlalţi în misiunea comună. A gândi altfel ar fi ca şi când am spune că războiul poate fi dus numai cu generali şi căpitani, fără soldaţi; sau că o echipă de fotbal poate fi înfiinţată doar cu un antrenor şi un arbitru, fără jucători.

După această trimitere a apostolilor, se arată în Evanghelia lui Luca, Isus “a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el” (Luca 10,1). Aceşti şaptezeci şi doi de discipoli erau probabil toţi cei care s-au adunat în acel moment, sau cei care îl urmau cu o anumită continuitate. Isus, aşadar, şi-a trimis toţi discipolii, de asemenea laici. Biserica post-conciliară a fost martora înfloririi acestei conştientizări. Laicii din mişcările eclesiale sunt succesorii acestor şaptezeci şi doi de discipoli. Vigilia Rusaliilor a oferit o idee despre dimensiunea acestui fenomen, cu acei sute de mii de tineri care au sosit în Piaţa Sf. Petru pentru a celebra Vesperele Solemnităţii cu Sfântul Părinte. Cel mai mult au impresionat bucuria şi entuziasmul celor prezenţi. În mod evident, pentru acei tineri a trăi şi a proclama Evanghelia nu este o povară care trebuie acceptată din datorie, ci o bucurie, un privilegiu, ceva care face viaţa mai frumoasă.

Evanghelia nu foloseşte decât un cuvânt pentru a indica ce trebuie apostolii să predice (“ca [oamenii] să se convertească”), în timp ce descrie pe larg cum trebuie ei să predice. În această privinţă, avem o învăţătură importantă în faptul că Isus i-a trimis doi câte doi. Se obişnuia în acele timpuri să se meargă doi câte doi, dar cu Isus acest fapt a primit o nouă semnificaţie, nu doar una practică. Isus i-a trimis doi câte doi – a explicat Sfântul Grigore cel Mare – pentru a insufla caritatea, deoarece cu mai puţin de două persoane nu poate exista caritate. Prima mărturie care trebuie dată despre Isus este aceea a iubirii reciproce: “Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).

Trebuie să fim atenţi să nu interpretăm greşit cuvintele lui Isus despre scuturarea prafului de pe picioarele lor atunci când nu sunt primiţi. În intenţia lui Cristos, aceasta era destinată a fi o mărturie “pentru” ei, nu împotriva lor. Ea slujeşte la a-i face pe oameni să înţeleagă faptul că misionarii nu au venit din motive egoiste, pentru a lua bani sau alte lucruri de la ei; mai mult, ei nu au dorit să ia nici măcar praful lor. Ei au mers pentru mântuirea lor şi, respingându-i, se lipseau pe sine de cel mai mare bine. Trebuie să subliniem acest lucru şi astăzi. Biserica nu proclamă Evanghelia pentru a-şi creşte puterea sau numărul de membri. Dacă ar acţiona astfel, ar fi prima care să trădeze Evanghelia. Ea o proclamă deoarece doreşte să împărtăşească darul primit, deoarece a primit de la Cristos mandatul: “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Matei 10,8).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin