Start > Ritul latin > O cărare pentru Domnul

O cărare pentru Domnul

8 December 2006
1,612 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul C)

În Evanghelia de astăzi nu ni s-a vorbit direct despre Isus, ci despre profetul Isaia și Ioan Botezătorul. Pentru o singură dată Liturghia ne propune să trăim Adventul așa cum l-au trăit oamenii până la Ioan Botezătorul: în lipsa Lui și în dorința după El. “De la profeți și până la Ioan Botezătorul a fost vremea făgăduințelor; de la Ioan Botezătorul și până la sfârșitul veacurilor este timpul împlinirii făgăduințelor” (Sf. Augustin). Sfinții Părinți ai Bisericii deosebeau foarte bine aceste două epoci, numindu-le pe cea dintâi “vremea simbolurilor”, iar pe a doua “vremea sau epoca realității”.

Conținutul propovăduirii Botezătorului îl aflăm în cuvintele lui Isaia, pe care el le repetă cu glas tare contemporanilor săi: “Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui”. În Cartea prorocului Isaia textul diferă puțin; Isaia spune: “Un glas strigă: “În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”. Prin urmare, nu un glas în pustiu, ci o cale în pustie. Evangheliștii, aplicând acest text la Ioan Botezătorul care predica în pustiul lui Iuda, au modificat punctuația.

Ce vrea să spună acest simbol, această imagine a unei căi trasate prin pustiu? Aceasta ne duce cu gândul la marile evenimente biblice: mai întâi ieșirea din Egipt, când Domnul își urma poporul prin pustie, și, pentru a spune așa, îi trasa o cale spre mântuire; apoi, reîntoarcerea din robie, așteptată și simbolizată ca un nou Exod spre libertate. Această expresie pe buzele Înaintemergătorului mai întâi de toate evocă o făgăduință: în lume se pregătește un Exod către libertate, o nouă reîntoarcere din robie. Așadar, o făgăduință, dar în același timp și o angajare, un program concret de acțiune.

Ierusalimul era o cetate înconjurată de deșert: la răsărit, drumurile de acces de abia trasate erau șterse de nisipul spulberat de vânturi, în vreme ce spre apus se pierdeau printre asperitățile terenului degradat dinspre mare. Când un cortegiu sau un personaj important trebuia să sosească, era nevoie ca populația să iasă, cu mic cu mare, din cetate și să desfunde calea, măcar provizoriu: se tăiau mărăcinii, se astupau gropile, se netezea vreun obstacol, se refăcea un pod sau un vad. Aceasta se făcea, de pildă, cu ocazia sărbătorii Paștelui, pentru a primi pelerinii care veneau din diaspora.

Din această realitate s-a inspirat Ioan Botezătorul. El dorea să spună că trebuie să sosească unul care este mai mare decât toți, unul căruia i se spune “Cel ce trebuie să vină, așteptatul neamurilor”; trebuie trasată o cărare prin pustie, pentru ca El să poată ajunge. Dar iată marele salt de la metaforă la realitate: această cărare nu se trasează pe teren, ci în inima fiecărui om; nu se trasează în pustiu, ci în propria viață: oamenii trebuie să se pocăiască, să se convertească. “Faceți drepte cărările Domnului” – această poruncă începe să ne apară mai puțin stranie și enigmatică. Ea presupune o realitate amară: omul este ca o cetate invadată până sub ziduri de pustiu; este ca un castel înconjurat de șanțuri pline cu apă cu poduri ori punți ce pot fi ridicate. Mai rău, omul și-a complicat cărările sale cu păcatul, și aici a rămas dezorientat, ca într-un labirint.

Isaia și Ioan Botezătorul vorbesc metaforic despre prăpăstii, râpe, despre munți și trecători colțuroase. Putem să numim toate acestea cu adevăratele lor nume, cum ar fi: mândria, samavolnicia, lenea, violența, poftele, minciunile, ipocriziile, necurățiile, superficialitățile, bețiile de orice fel (pentru că există beții nu numai cu băuturi alcoolice, sau cu droguri, ci chiar cu propria frumusețe ori destoinicie, care sunt mai rele decât toate bețiile). Astfel observăm imediat că aceste cuvinte ne sunt adresate nouă, fiecăruia dintre noi care în această situație dorește și așteaptă mântuirea sufletului. A netezi, a îndrepta o cărare pentru Domnul are prin urmare o semnificație concretă, înseamnă a lucra cu toată seriozitatea la reformarea vieții noastre. Biblia numește aceasta convertire.

Viața noastră se desfășoară între două veniri ale Domnului: aceea a întrupării și aceea a Parusiei. Însă mai este încă o venire, o vizită a Domnului, care se actualizează acum: Domnul vine cu harul Său, cu inspirația Sa, spre a căuta flori în grădina cultivată de El, și roade în pomul îngrijit de El. Sfântul Bernard numea această venire “venirea de mijloc”. Tocmai pentru această venire de mijloc trebuie să netezim noi o cărare, să deschidem un drum. De pildă, dacă unul dintre noi se află în stare de păcat, acesta a închis orice cale de acces; Dumnezeu nu poate ajunge la El, și va trebui să rămână la distanță, în afara porții. Obiectiv, situația lui este o situație de refuz, foarte periculoasă.

Omul trebuie să rupă acea relație păcătoasă, să își pună serios problema morală, să își orânduiască întregul comportament în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe, să ia cât se poate de în serios, dacă despre aceasta este vorba, obligația fidelității conjugale. Dacă vreunul, în cadrul vieții sale cotidiene, în comerț, la lucru, în raporturile sociale, face vreo nedreptate și îl înșeală pe aproapele, sub pretextul unei compensații în favoarea săracilor, înăbușindu-și conștiința, și el este o cetate fără cale de acces pentru Dumnezeu. A netezi cărările Domnului înseamnă a fi mai atenți, înseamnă că trebuie să începem a fi mai scrupuloși atunci când este vorba de dreptate, sau chiar să restituim totul, așa cum a făcut Zaheu într-un caz similar.

Dacă unul este îngâmfat, plin de sine, intolerant, neomenos față de toți, fără pic de dragoste, și unul ca acesta, dacă vrea să se mântuiască și să vadă fața lui Dumnezeu, trebuie să netezească o cărare, să se apropie mai mult de oameni, să se smerească, să ceară iertare celor pe care i-a nedreptățit, i-a ofensat sau i-a disprețuit. Mai sunt apoi o serie de oameni care în mod obișnuit trăiesc în fundul prăpăstiei: deprimați din punct de vedere psihic, dar și leneși, incapabili de a-și impune și cea mai mică sforțare. Și aceștia trebuie să își dea toată silința pentru a ieși din hăul în care au căzut, pentru a stabili un raport benefic, care să îi izoleze de sterila lor autocompătimitoare. Prin urmare, cu toții, dacă dorim să petrecem cum se cuvine Adventul, nu numai să îl admirăm, atunci aceasta este calea.

Dumnezeu ne repetă, aici și acum, ceea ce a spus poporului Său prin profetul Isaia: “Iată drumul, mergeți pe el”. În prima lectură am ascultat aceste cuvinte ale profetului Baruh: “a rânduit Dumnezeu să supună tot muntele înalt și stâncile cele veșnice, iar văile să se umple, să fie pământul neted, ca să umble Israel fără frică sub slava lui Dumnezeu”. Dumnezeu netezește, Dumnezeu umple. Dumnezeu trasează calea. Toate acestea nu sunt în contrast cu ceea ce ne spune Botezătorul, să netezim, să trasăm, să facem? Nu. Toate sunt adevărate. Noi nu putem face nimic cu puterea noastră, nici măcar să înlăturăm chiar și cel mai mic obstacol, dacă Dumnezeu nu ne ajută (“dacă Domnul nu zidește casa, zadarnic lucrează ziditorii”). Un lucru însă trebuie știut: la rândul Său, Dumnezeu nu ne ajută dacă noi refuzăm să muncim, dacă nu luăm hotărâri serioase de îndreptare. Să luăm grabnic seama: “Astăzi de veți auzi glasul Domnului, nu vă învârtoșați inimile voastre”.

Mai înainte de venirea lui Isus, Ioan era cel ce striga: “Pregătiți calea Domnului”. Acum Duhul Sfânt ne strigă în inimile noastre: “Pregătiți calea Domnului! El îl întovărășește pe Domnul în palate, chiar și în cetatea fortificată”. El ne ajută să îi încredințăm lui Isus cheile inimii noastre, care este lucrul cel mai important pe care îl avem de făcut în acest Advent. Dacă într-adevăr îi vom încredința lui Isus cheile inimilor noastre, El va veni la noi. “Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” striga Ioan Botezătorul în pustiu, făcând aluzie la Mântuitorul care trebuia să vină. Acum și noi trebuie să ne pregătim cu credință și cu smerenie, pentru a vedea mântuirea Domnului care vine la noi în Euharistie. Acela pentru care trebuie să pregătim un făgaș, o cărare spre inima noastră, ne precede, o ia înainte cu harul și cu vizita Lui. Ne vine în întâmpinare, pentru a ne îndemna să mergem și noi în întâmpinarea Lui.

Ritul latin