Predici

Un om, iubiţi fraţi, s-a apropiat de Cristos. Nu era un om bătrân, ci mai degrabă tânăr. Nu era sărac. Dimpotrivă, “era foarte bogat”. Nu era un om rău; şi nu era ca ceilalţi evrei care încercau să îl ispitească şi să îl prindă în cursă pe Isus Învăţătorul. După cum ne spune Marcu, el a atras imediat iubirea lui Cristos: “Isus, privind la el cu dragoste” (Marcu 16,21). El era un tânăr drept, şi dorea să devină perfect. Trăia pe pământ, dar contempla cerul. Avea multe bogăţii, dar căuta lucrurile bune ale cerului. Era plin de sete şi dorinţă după viaţa veşnică. Şi astfel, tânărul îi adresează lui Isus Cristos întrebarea sa: “ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Veşnicia. Viaţa veşnică. Acesta este destinul omului. Împreună cu Sf. Pavel şi noi mărturisim: “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14). Despre acest subiect, iubiţi fraţi, suntem chemaţi să vă vorbim astăzi.

Cea mai sigură realitate este moartea. Toate celelalte sunt relative – bogăţia şi gloria; fericirea şi nefericirea; bucuria şi durerea; progresul şi regresul. Moartea suflă pretutindeni. Putem adormi seara şi să nu ne mai trezim dimineaţa. Putem merge cu maşina, cu trenul, cu vaporul, spre orice destinaţie şi să întâlnim moartea. La cimitir putem vedea rude cumpărând un loc de mormânt pentru un om care chiar ieri cumpărase pământ pe care să construiască. Părăsim zgomotul şi agitaţia oraşului pentru a ne relaxa, şi ne întoarcem acasă trişti, deoarece am fost martorii unui accident în care au murit mulţi oameni. Pe pământ, pe mare, în aer – moartea pluteşte deasupra tuturor, aşteptând, căutând, ascuţindu-şi coasa pentru a secera mii în fiecare zi. Pavel numeşte moartea “vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (1Corinteni 15,26).

Moarte. Morminte. Sunt peste tot. Peste tot putem auzi plânsul jelaniei. În faţa acestei înspăimântătoare viziuni a morţii, omul se opreşte şi întreabă: Ce este dincolo de mormânt? Este ceva mai mult decât viermi şi putrezire? Răspunsul unui materialist sau al unui ateu, amândouă negative, ar fi probabil: “credincios sau necredincios, drept sau nedrept, Sf. Pavel sau Nero, binefăcător al societăţii sau beţiv al oraşului, toţi sfârşesc în nimic… în zero”. Desigur, opiniile materialistului şi ale ateului sunt inacceptabile pentru noi. Inacceptabile nu doar pentru credincioşi, ci pentru toţi oamenii înzestraţi moral şi intelectual. Un om de ştiinţă inteligent, de exemplu, când construieşte un motor gigantic, nu pune niciodată nici cea mai mică rotiţă fără un scop definit. Milioanele de fire şi complicatul sistem de panouri de comandă de pe Apollo 15, aşa cum au explicat experţii la TV, fiecare au servit unui scop separat şi definit. Dacă omul este atent să nu construiască nimic inutil, nu putem să credem că Dumnezeu, Creatorul Atotştiutor, este şi mai atent în a crea toate lucrurile cu un scop?

Psihologia tuturor raselor afirmă acest lucru. De-a lungul secolelor, omenirea din întreaga lume, indiferent de educaţie sau de condiţii sociale, a avut o înclinaţie înnăscută spre a afirma ideea nemuririi. Toate cultele religioase au acelaşi scop – a fi pe placul divinului – pentru a dobândi o judecată favorabilă în viaţa veşnică. Unul dintre apologeţii Bisericii din secolul al doilea a scris: “Sunt nemuritor, şi chiar dacă voi arde, sau dacă vulturii vor mânca trupul meu, nelăsând nici o părticică din existenţa mea trupească, tot voi exista şi voi continua să trăiesc în casa Domnului”. Astfel vorbeşte filozofiei pure şi reprezentanţilor ei. Cicero spunea odată: “natura nu ne-a pus în această lume să locuim pentru totdeauna, ci pentru o scurtă perioadă de timp. Ziua în care voi pleca spre societatea cerească, spre consiliul sufletelor, şi voi lăsa departe în urma mea grijile mele şi mizeriile pământului; acea zi mi-o doresc foarte mult”. Socrate, în timpul ultimelor ore ale vieţii sale, în închisoare, a discutat despre moarte cu discipolii săi. El a încercat să îi convingă să nu fie îngrijoraţi, pentru că îndată ce el va bea otrava, va ajunge pe pământul prosperităţii şi al fericirii, unde domneşte dreptatea supremă. Socrate credea că se va întâlni cu judecători lipsiţi de neputinţele omeneşti, nu asemenea judecătorilor din Atena. Ei îl vor judeca cu o judecată dreaptă pe care nu a primit-o pe pământ. Cu o astfel de încredere în viaţa veşnică şi în judecata finală, Socrate şi-a închis ochii pe pământ, doar pentru a-i deschide în cer.

Însă dincolo de glasul logicii, al conştiinţei, al mărturiei universale a omului; dincolo de glasurile filozofilor se aude un glas – glasul Fiului Unul Născut, Isus din Nazaret, venit din cer. Este glasul lui Isus Cristos, vorbind în mod repetat în Evanghelii despre viaţa veşnică, despre Împărăţia Cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, despre starea de fericire, despre Ierusalimul ceresc etc. Cristos pe cruce l-a chemat pe tâlharul pocăit în rai: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43).

Ce este raiul? Şi viaţa veşnică? Sunt acolo grădini şi păduri, izvoare, curge oare lapte şi miere? Este plin de fete frumoase, mâncare şi băutură pe săturate? Bineînţeles că nu, fraţii mei. Cristos ne-a asigurat că există viaţă veşnică dincolo de mormânt. Dar El ne-a spus de asemenea că nici una dintre plăcerile lumeşti nu mai există acolo, şi nici măcar nu se pot compara cu ceea ce există în viaţa de apoi. Evanghelia nu ne oferă o altă descriere, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa în acea Împărăţie nu pot fi descrise în cuvinte.

Sf. Pavel, datorită sfinţeniei sale şi slujirii de nepreţuit pe care a adus-o Bisericii, a fost dus de Spirit într-o viziune a raiului. Dar când a revenit pe pământ, nu a putut să explice cu înţelegerea umană starea din acea viaţă: “a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2Corinteni 12,1-6). În altă parte Pavel scrie: “Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1Corinteni 2,9).

Fraţilor, viaţa veşnică există, dar cine dintre noi o va moşteni? Să ne gândim la această întrebare. Răspunsul depinde de examinarea încercărilor şi durerilor vieţii. Amin.

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin