Predici

(predică pe marginea lecturii a doua)

Pentru această duminică doresc să îmi îndrept atenţia către a doua lectură a zilei (Efeseni 5,21-32), deoarece are o temă de mare interes pentru familie. Citind cuvintele lui Paul cu ochi moderni, vedem imediat o dificultate. El le recomandă bărbaţilor să îşi “iubească” soţiile (şi aceasta este bine), dar de asemenea le recomandă femeilor să se supună soţilor lor, şi aceasta – într-o societate puternic (şi pe drept) conştientă de egalitatea dintre sexe – pare inacceptabil.

De fapt, este adevărat. În acest punct, Sf. Paul este condiţionat în parte de mentalitatea timpului său. Cu toate acestea, soluţia nu constă în eliminarea din relaţiile dintre soţi şi soţii a cuvântului “supunere”, ci, poate, în a o face reciprocă, aşa cum şi iubirea trebuie să fie reciprocă. Cu alte cuvinte, nu doar soţii trebuie să îşi iubească soţiile, ci şi soţiile trebuie să îşi iubească soţii. Nu doar soţiile trebuie să fie supuse soţilor lor, ci şi soţii să se supună soţiilor lor, în iubire reciprocă şi în respect reciproc.

În acest caz, a fi supus înseamnă a ţine cont de dorinţele, de opinia şi sensibilitatea soţului sau soţiei; a discuta, nu a decide de unul singur; a fi capabil să renunţi la propriul punct de vedere. Pe scurt, a-şi aminti că amândoi sunt soţi, persoane care poartă acelaşi jug, ales de bunăvoie. Apostolul le dă soţilor creştini ca model relaţia de iubire care există între Cristos şi Biserică, şi explică imediat în ce constă o astfel de iubire: “Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea”. Adevărata iubire se manifestă în “dăruirea” de sine către celălalt.

Există două moduri de a exprima iubirea pentru cel drag. Primul este acela de a face cadouri, de a-l umple pe celălalt cu daruri; al doilea, mult mai solicitant, constă în a suferi pentru celălalt. Dumnezeu ne-a iubit în primul mod când ne-a creat şi ne-a umplut de bunuri: raiul, pământul, florile, trupurile noastre, toate sunt un dar de la El. Însă apoi, la împlinirea timpului, în Cristos, a venit la noi şi a suferit pentru noi, până la moartea pe cruce.

Acest lucru este adevărat şi pentru iubirea umană. La început, cei proaspăt căsătoriţi îşi exprimă iubirea prin cadouri. Vine însă pentru toţi un timp când darurile nu sunt de ajuns. Este necesară capacitatea de a suferi cu şi pentru cel iubit. Trebuie să iubească în ciuda limitărilor pe care le descoperă în celălalt, şi în ciuda momentelor de sărăcie şi boală. Aceasta este iubirea adevărată asemenea cu iubirea lui Cristos.

În general, primul fel de iubire este numită “iubirea care caută”; iar al doilea fel, “iubirea care dăruieşte”. Semnul că un cuplu trece de la iubirea care caută la aceea care dăruieşte este acesta: în loc să spună “Ce ar putea să facă pentru mine soţul meu (respectiv, soţia mea) şi nu a făcut încă?”, ei încep să se întrebe: “Ce aş putea să fac pentru soţul (sau pentru soţia mea) şi nu am făcut încă?”

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin