Predici

Evanghelia duminicii trecute ne-a relatat parabola Samariteanului Milostiv, şi s-a încheiat cu aceste cuvinte: “Şi Isus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10,37). Iar Evanghelia de astăzi – cum se încheie? “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12,20).

Aici sunt două căi diferite. Amândouă ne conduc la momentul nostru de pe urmă – moartea. Dar nu există moarte, ci mai degrabă viaţă veşnică. Aceasta înseamnă că aceste căi diferite ne conduc la trecerea misterioasă, la întâlnirea cu veşnicia. Noi toţi ne vom întâlni cu acest “misterios ceva”. Şi această întâlnire se va dovedi a fi cel mai important moment al întregii noastre vieţi pe pământ, în esenţă momentul pentru care am trăit. Nu există în limbajul nostru cuvinte care să exprime aceasta; însă pasajul evanghelic din această duminică, precum şi cel de duminica trecută, ne dau unele indicaţii despre acest moment, despre această întâlnire. La finalul unui drum va răsuna teribilul cuvânt “Nebune!” (Luca 12,20). La finalul celuilalt drum, Evanghelia nu ne spune ce cuvânt vom auzi, ci doar spune: “Mergi şi fă şi tu asemenea!” Aceasta înseamnă că trebuie doar să facem acelaşi lucru, să acţionăm în acelaşi fel! Şi vom primi ceva ce nu poate fi exprimat prin cuvinte.

Ce deosebeşte aceste două căi? Atitudinea întregii noastre vieţi. Şi această atitudine este exprimată în fiecare pas al nostru, în fiecare acţiune, în fiecare respiraţie. Şi ce ciudat! Atitudinile le par oamenilor a fi ceva neimportant, ceva întâmplător. Dar nu este aşa în ochii lui Dumnezeu. Această atitudine este tocmai ceea ce defineşte acel mare mister cu care ne vom întâlni atunci, şi momentul plecării; şi ceea ce va determina soarta noastră pentru veşnicie.

Samariteanul milostiv a trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi fiecare fiinţă umană era aproapele lui. Trăia ca într-un fel de mare familie a Tatălui ceresc. Pentru el fiecare era un frate sau o soră, şi el era frate cu toţi. Iar pe cel care a ajuns pe mâna tâlharilor îl iubea şi nu putea să treacă pe lângă el. S-a oprit, deşi foarte probabil se grăbea undeva, asemenea celor care au trecut pe alături înainte. L-a ajutat, l-a aşezat pe măgarul său, l-a dus la un han, şi l-a încredinţat grijii hangiului. A plătit pentru el, şi dacă hangiul urma să cheltuiască mai mult, a promis că îi va da înapoi la întoarcere. Din toate acestea, nu este dificil să înţelegem atitudinea vieţii acestui om: el l-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele lui ca pe sine însuşi (Luca 10,27).

Care a fost atitudinea vieţii bogatului din pasajul evanghelic de astăzi? Ca administrator se pare că era unul bun; şi ca om era raţional şi practic. Să vedem cum a gândit el: “Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele” (Luca 12,18). Observaţi cum spune: grâul meu, bunătăţile mele, fără a vorbi despre Dumnezeu; şi totuşi recolta a venit de la Dumnezeu! Şi mai apoi: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19). Unde era iubirea pentru aproapele? Nu exista. Nici măcar un gând pentru aproapele. Toată grija era numai pentru el: odihnă, mâncare, băutură, distracţie – doar pentru el. Egoism – aceasta a fost atitudinea vieţii lui.

Fraţilor şi surorilor, care este spiritul vieţii noastre, care este atitudinea ei? Cred că dacă răspundem cinstit la această întrebare, vom vedea în noi câte ceva din ambele exemple prezentate. Suntem milostivi, dar şi egoişti într-o măsură nu chiar mică. Şi dacă este aşa, să ne gândim la aceste cuvinte: “În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Într-adevăr, aşa este. “Această noapte” înseamnă pentru noi orice noapte, orice zi sau oră; dar în mod categoric ne va fi cerut. Şi atunci, ce va auzi sufletul nostru? Ceea ce a auzit bogatul, egoistul: “Nebune!”, sau vom vedea acea lumină care i-a apărut samariteanului milostiv? Da, va fi o sentinţă pentru toată veşnicia, şi această sentinţă depinde de întreaga atitudine a vieţii noastre, de spiritul ei.

Înainte să fie prea târziu, să alegem atitudinea minunată a samariteanului milostiv şi să luptăm cu egoismul nostru ca şi cu un duşman. Să luptăm până la moarte. Şi să ne amintim întotdeauna: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7).

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin